Am cam șomat în ultima vreme, dar motivele sunt perfect întemeiate, doar că nu putem vorbi despre ele încă :)))). Așa că hai mai bine să trecem peste moment și să vă povestesc despre un film super tare pe care l-am văzut într-o seară cu Flavius: The Mauritanian.
Povestea
The Mauritanian spune povestea adevărată a lui Mohamedou Ould Slahi, un bărbat din Mauritania ce se presupune că ar fi organizat atacurile din 11 septembrie. Acesta ajunge prizonier al guvernului american în închisoarea din Guantanamo Bay fără a fi acuzat, iar după 6 ani cazul lui este preluat de către Nancy Hollander. The Mauritanian se concentrează pe tot ceea ce Mohamedou a trăit în închisoare și pe eforturile depuse de avocatul său pentru a-l elibera.
The Mauritanian comments by Andra
Am decis super random să vedem The Mauritanian, după ce am dat de acest titlu pe o listă de filme apărute în 2021 și am văzut-o pe Jodie Foster în trailer. Aceasta o joacă pe Nancy Hollander, iar eu am, în general, așteptări foarte mari de la Jodie Foster, la care ea s-a ridicat de fiecare dată.
Înainte de orice altceva, trebuie să vedeți trailerul:
Evident că Jodie Foster a jucat absolut genial și de data aceasta, însă pe lângă ea au mai fost câțiva actori care m-au impresionat. În primul rând, Tahar Rahim, cel ce îl joacă pe Mohamedou Ould Slahi a făcut o treabă genială. Omul reușește să transmită într-o manieră perfectă toată suferința, neîncrederea, durerea, frica, inocența, practic toate sentimentele. Mai mult, modul în care trece de la aproape îngânfare, la încredere, apoi la frică și teroare, modul în care își construiește și deconstruiește personalitatea și este dezumanizat… îți rupe sufletul. E tot ce pot să spun. Îți rupe sufletul.
Tot la capitolul actori trebuie să îl menționez pe Benedict Cumberbatch care a reușit o chestie pe care mulți actori, din punctul meu de vedere, nu o fac: să se rupă de Dr. Strange și de Sherlock Holmes. În The Mauritanian Benedict Cumberbatch este doar Stuart Couch. Este un avocat de marină în tălpi, cum ar spune mama Șerica. Nu simți supereroul Marvel, nu simți detectivul, doar obediența specifică forțelor armate. Poate reușește să îi ascundă pe cei doi sub accentul sudist (cred :)))).
În film mai joacă și Shailene Woodley pe care o semi detest din seria Divergent, dar care aici e mai puțin enervantă decât Tris, dar și Zachary Levi, pe care îl știu și ador din Chuck, dar care aici nu e deloc Chuck. Fizic arată altfel. Atitudinea e alta. E na, atitudine de CIA, ce mai pot spune :)))).
Bun, acum că am terminat cu actorii să ne întoarcem la poveste. Voi încerca să evit spoilerele, însă unele chestii sigur le știți și voi. Practic nu pot spune că m-a șocat să descopăr cum au tratat americanii prizonierii de la Guantanamo Bay. Nici măcar tortura nu m-a șocat, iar acest lucru cred că spune multe despre lumea în care trăim. Dacă te uiți la un film bazat pe o poveste adevărată și nu te șochează tortura în ea, clar există o problemă cu lumea și cu ceea ce am ajuns să percepem ca și stare de fapt. Nu normalitate pentru că nu mi s-a părut normal, însă am luat-o ca pe o stare de fapt. Cum știu că steagul nostru e roșu, galben și albastru, așa știu și că americanii torturează oamenii pe care îi consideră dușmani ai statului.
Scenele de tortură sunt foarte explicite, deci dacă nu aveți stomac pentru water boarding, bătăi, viol, mai bine nu vă uitați la film sau săriți peste ele. Dar, înainte să faceți acest lucru, luați în considerare că un om (de fapt mult mai mulți oameni) chiar a trăit chestia asta. Oameni chiar trăiesc chestia asta. De fapt chestii mult mai rele pentru că sigur realitatea este mult, mult, mult mai rea. Deci dacă nu vizualizăm (suntem ființe vizuale până la urmă) lucrurile astea, cum am putea fi empatici cu cei care trec prin așa ceva, cum am putea lupta împotriva unor astfel de situații?
SPOILER ALERT pentru următoarele două paragrafe!!!!!
Ceea ce m-a șocat a fost modul în care a fost tratat Stuart Couch în momentul în care a aflat adevărul. Faptul că și-a schimbat poziția nu m-a surprins. Mi se pare singurul lucru de bun simț pe care îl poți face!!!!!!!!! Nu poți să vezi cum un om este tratat mai rău decât animalele și să zici… ”Da, hai să îl și omorâm dacă tot suntem aici!” Adică o ființă cu un sistem sănătos de valori care prețuiește dreptate și viața umană nu ar putea face asta. Dar cum lumea e plină de psihopați în poziții de conducere (nu o spun eu, o spun studiile), presupun că poziția Armatei Americane este de înțeles și de așteptat.
Nu mă așteptam ca în final să îl văd pe adevăratul Mohamedou Ould Slahi așa cum nu mă așteptam că văd că a scris o carte care e disponibilă și în România, Jurnalul de la Guantanamo. Totuși, faptul că a apărut în film, că am văzut ce s-a întâmplat cu viața lui, mi-a adus un zâmbet pe buze și mi-a confirmat faptul că un spirit puternic poate depăși cumva orice chestie prin care trece, oricât de oribilă. Cred că asta spune multe despre noi, ca specie. Poate de-asta am supraviețuit atâția ani pe planeta asta.
Nota mea pentru The Mauritanian este, clar, 10.
Se pare că mai nou doar despre astfel de filme scriu :))) (aruncați o privire peste categoria de recenzii de film dacă vreți să vedeți despre ce vorbesc :P). Clar The Mauritanian nu este genul de film la care m-aș uita în mod normal, însă mă bucur că nu l-am ratat pentru că merită văzut.
