Ok, acesta nu e un articol pe care plănuiam să îl scriu, dar mă găsesc acasă doar cu Kira (Ava e la creșă, Flavius la muncă), ea e super cuminte lângă mine, scormonind printr-o cutie cu jucării și am zis de ce nu? Dacă tot m-a apucat de dimineață nostalgia, hai să mergem pe făgașul acesta și să facem un mic life update pentru că viața cu doi copii este foarte diferită de momentul în care am scris pentru prima oară despre acest subiect.
Părțile faine
Ce s-a schimbat? Întreaga dinamică a familiei. Suntem mai legați de casă. Dar ne-am și maturizat mult. Mi se pare că de la Ava la Kira am devenit alți părinți. Văd atât de multe diferențe în atitudinea noastră față de ele încât mi se pare ireal că noi suntem aceiași oameni. Și văd atât de clar cât este de diferită Kira tocmai pentru că noi am învățat din creșterea Avei până acum.
De exemplu, Kira mi se pare că este mult mai independentă. Nu știu dacă e doar o fază sau e treaba pe bune, dar ea deja a început să își facă singură de lucru. Îi place foarte mult în rotobil pentru că este super autonomă. Nu e nevoie să o dădăcim prea mult pentru că deja este super voluntară. Doarme singură (adică fără să dormim lângă ea). Stă și așteaptă în mașină până o las pe Ava la creșă (asta nu îi place întotdeauna, dar în general nu are treabă). Adoarme cu mami. Adoarme cu Flavius. Stă singură cu tata. Practic faptul că nu m-a avut doar pentru ea perioade lungi de timp chiar a făcut-o să fie mult mai independentă. Evident, când vrea la mine o auzi de la colțul străzii, dar în general este super adaptabilă.
Un alt aspect minunat este cât de înțelegătoare (în anumite momente) a devenit Ava. Vârsta de 2 ani e grea. Are o grămadă de tantrumuri. Încearcă să te învârtă tot timpul ca să iasă lucrurile cum vrea ea. Are o personalitate extrem de puternică și tot mai vizibilă. Cu toate acestea, a rămas un copil foarte iubitor, foarte curios și foarte activ. Iar modul în care interacționează cu surioara ei (de cele mai multe ori) îmi topește inima. Este foarte protectivă față de Kira. Împarte cu ea (din când în când) lucrurile ei. O caută tot timpul și vrea să se joace cu ea. Mi se pare că relația lor se încheagă extrem de frumos și sper ca lucrurile să nu se schimbe.
Nu în ultimul rând, în toate aceste luni mi-am dat seama cât de multe poți face, de fapt, cu un copil alături. Cu Ava îmi era super frică să fac orice. Acum, dacă e vorba să o iau doar pe Kira cu mine, mi se pare floare la ureche. Am fost la expoziții împreună. Am fost la tuns și vopsit (când era mai mică, dar tot se pune). Ieșim cel puțin o dată pe lună la cafea/mic dejun/brunch cu Rafael și Came. Practic, dacă înainte mi se părea că sunt legată de mâini și de picioare, acum mi se pare gestionabil să fiu doar eu cu una dintre fete. Cu Ava nici nu mai vorbesc. Practic cu ea mă pot înțelege (când e în toane bune) aproape ca și cu o persoană adultă. În plus, am început să fiu destul de dibace și atunci când rămân cu amândouă. Deci îmi poți spune Super Mami fără probleme.
Provocările
Bineînțeles că viața cu doi copii vine cu provocările ei, tot mai mari pe măsură ce fetele cresc. Principala problemă ține de sănătate. Dacă Ava a fost un copil super sănătos (și încă este extrem de rezistentă în cea mai mare parte a timpului), la Kira lucrurile au stat foarte diferit. Ea a cules tot ce a adus Ava de la creșă cu dărnicie. Drept urmare, până acum a făcut cam o bronșiolită pe lună (din decembrie) și o pneumonie (pentru care am stat o săptămână în spital – cea mai urâtă săptămână din viața mea). În plus, a dezvoltat o repulsie față de tot ce înseamnă medicamente. Adică pur și simplu refuză să le ia și dacă crezi că poți obliga un copil atât de mic să facă acest lucru e clar că nu ai cunoscut-o pe Kira. Poate la alți copii merge. Ea, în schimb, închide gurița mai ceva ca seifurile băncilor. Dacă reușești să strecori ceva înăuntru (cu lingurița, să ne înțelegem), de cele mai multe ori scuipă înapoi. Se luptă efectiv cu mine când îi dau Flixotide (cu care trebuie să facă un tratament prelungit de vreo 6 luni). Magie curată, ce mai.
După toate aceste probleme de sănătate, cred că nu e nici o surpriză că eu am devenit extrem de paranoică. O ascult mai ceva ca serviciile secrete ca să mă asigur că respiră bine. Că nu se aude iarăși șuieratul vieții care înseamnă bronșiolită și medicamente. Am devenit un expert în dat medicamente în somn (da, am ajuns la faza asta). Pediatra ei nu cred că mă mai suportă, dar ce nu facem pentru copiii noștri? 😀
Un alt aspect provocator este sentimentul că trebuie să mă împart între ele atunci când le apucă gelozia. Când devin în același timp mămoase în același timp îmi vine să mă urc pe perete. Să plângă doi copii mici lângă tine pentru că amândoi vor în brațe nu e fain deloc. Nici nu vreau să mă gândesc cum fac față oamenii care au mai mulți. Pentru că eu efectiv simt că mi se rupe inima în bucățele. Asta când nu mă simt ușor sociopată pentru că trebuie să mă deconectez de la ele ca să nu o iau razna. Pentru că atunci când amândouă plâng singura soluție este să vezi cine are, de fapt, nevoia mai urgentă. Rezolvi acolo, după vii spre celălat copil și aia e. Vestea bună e că dacă în 3 din 10 cazuri răspunzi imediat la nevoia lor ai toate șansele să nu îi strici de cap de tot în ceea ce privește atașamentul. Cel puțin așa a spus Ancuța Coman la o conferință la care am reușit să ajung :))):
Oboseala este și ea o problemă când ai doi copii. Am crezut că sunt Zorro până când am ajuns la urgențe cu o criză acută de nevralgie intercostală după un weekend prelungit la Sălaș în care am sărit peste toate somnurile de zi. Și mă tot întrebau la spital dacă am făcut mișcări bruște sau ridic greutăți. Dacă le povesteam ce trebuie să fac pentru a le schimba hainele probabil nu m-ar fi crezut :D. Partea bună este că m-am învățat minte și, pe cât posibil, nu mă mai joc cu somnul. Când doarme Kira fur și eu măcar o oră de somn. Seara încerc să nu mă lungesc (doar în situații extraordinare… gen să termin o carte bună :)))).
Last but not least (pentru că evident că nu am terminat articolul când am început să îl scriu și acum e târziu), de când avem doi copii suntem mult mai legați de glie. Încă nu am ajuns în faza în care bunicii să doarmă cu ei full night și începem să resimțim nevoia unei escapade în doi. Nu știu când va avea loc. Mai ales pentru că nu mă ajută nici piticii din capul meu care la fiecare gând de genul scot pancartele ”CUM SĂ FACI AȘA CEVA? CUM SĂ PLECI FĂRĂ ELE???”, dar sper să se întâmple în curând. Amândoi avem nevoie de asta și, pe undeva, cred că și ele.
To be continued…
Între timp a mai trecut o lună de când am început acest articol și până am ajuns la final :))). Kira are deja 11 luni, dar nu vreau să schimb titlul pentru că așa a fost să fie. Pozele sunt de la ședința noastră foto de Paști, realizate în studioul metamorphosa.ro. Casa e în continuare haos. Copilele cresc frumos (și fără răceli). Viața e bună. Tu ce mai faci?
