Ok, dacă pe final de septembrie vă povesteam Cum ne-am petrecut vara în 4, a venit momentul pentru un articol foarte onest despre ce înseamnă să ai doi copii sub doi ani. Nu de alta, dar Ava împlinește luni 2 ani și nu voi mai putea spune că am #twoundetwo pentru că nu voi mai avea. Și ne-am întors deja de ceva timp la realitate, Kira a mai crescut, deci cred că am avut suficient timp să îmi fac o idee (sau mai multe) pe care să le dau mai departe. Poate mai sunt oameni care iau în considerare să facă rapid și al doilea copil și vor să știe (cât de cât) la ce să se aștepte.
Să începem, deci, cu începutul!
E greu?
Da! Nu am cum să vă spun asta mai frumos și nu are rost să vă mint. Să ai doi copii atât de mici în casă este frumos, minunat, magic (pentru câteva minute sau atunci când dorm simultan), dar extrem de greu din atât de multe motive încât cel mai simplu este să fac o listă ca să nu ratez vreunul.
- Nu te poți înțelege cu ei. Creierul lor pur și simplu nu percutează. Degeaba le zici că te grăbești. Degeaba încerci să raționezi cu cel mai mare pentru că NU E MAI MARE. Ava e un copil minunat. E extrem de precoce. Dar e un copil. Creierul ei încă e în dezvoltare. Când îi cășună pe ceva îi cășună și pace. Nu are noțiunea timpului. Și uneori pur și simplu te ignoră. Ceea ce vrea să spună autorul cu acest cârnaț este că nu ai o metodă rațională de a te înțelege cu ei. Doi copii atât de mici sunt doi copii extrem de mici care, pe deasupra, se luptă și cu o grămadă de nesiguranțe.
- Sunt super geloși. Practic pe tot ce mișcă. Și una pe alta. Și oricât ai încerca să le explici și să le împaci… vezi punctul 1.
- Stai tot timpul cu sufletul la gură. În principal pentru că fratele mai mare își manifestă iubirea excesiv asupra fratelui mai mic. Uneori chiar brutal.
- Te testează. Ava a făcut lucrul acesta cu toată lumea. După ce am venit cu Kira acasă a început să o lovească. Nu des și nu tare. Doar îi paleta câte una. Mai întâi când era cu mine și cu Flavius. Apoi cu bunicii cu fiecare în parte. Și făcea asta doar ca să vadă cum reacționăm. Între timp s-a liniștit (cât de cât). A văzut că încă o iubim, chiar dacă e un bebe în casă. Suntem ok.
- Nu mai dormi nici cât dormeai înainte. Și asta spun eu care, mulțumesc lui Dumnezeu, am doi copii care totuși dorm noaptea, chiar dacă au avut parte de regresii (Ava acum e la regresia somnului de la 2 ani). Și care, cât de cât, și-au sincronizat programul.
- Nu mai ai timp pentru tine DELOC. Adică ai dacă îți faci. Gen te trezești mai repede sau nu te pui la somn atunci când ele dorm :)))). Sau efectiv mai evadezi din casă. Sau uneori le lași să urle pur și simplu pentru că ai nevoie neapărată la baie. Treburi din astea. În rest, baby mode non stop.
Atunci când ai doi copii sub doi ani la toate astea se mai adaugă presiunea care apare asupra relației și pe care trebuie să o gestionezi. Plus gărgăunii din propriul cap. Toate ca o cireașă minunată pe un tort de Halloween. Și atunci, probabil vă întrebați…
Merită?
Ei bine, din punctul meu de vedere răspunsul e tot da. Însă ca să înțelegeți de ce trebuie să vă spun că decizia noastră de a avea al doilea copil atât de repede a fost una conștientă. Pe Kira nu a adus-o întâmplător barza. Da, a venit ceva mai repede decât ne așteptam, însă noi ne-am dorit ca acest lucru să se întâmple. Pentru că mă gândeam la viitor și mi-am dat seama că dacă aș fi așteptat mai mult probabil nu aș mai fi avut răbdare pentru ea.
Acum sunt în full on baby mode. Totul e haos în casă și în mine și, o spun cu toată sinceritatea, 95% din energia mea le-o dedic lor. Sunt perfect conștientă de cât de importantă este această perioadă pentru ele. Cât de important este să aibă parte de toată atenția mea. Și încerc, pe cât de mult posibil, să le ofer acest lucru. Însă știu la fel de bine că va veni un moment în care voi putea să revin asupra mea. Dacă am fi așteptat mai mult până să avem al doilea copil ar fi trebuit să mă reîntorc în baby mode după ce am avut parte de mine. Și cred cu tărie că acest lucru mi-ar fi creat o serie de frustrări care ar fi ajuns să se răsfrângă asupra celor doi copii ai mei. Practic, ultimul lucru pe care mi l-aș dori vreodată.
Tot la capitolul da, merită, este și relația lor. Ava e extrem de protectoare cu Kira, iar bebe o adoră pur și simplu. Bineînțeles că și noi am făcut tot posibilul pentru a consolida această relație. Am încercat să nu le împiedicăm să se apropie oricât de brutală părea, pe alocuri, iubirea Avei. Am încercat să nu o marginalizăm pe nici una dintre ele. Și am prioritizat-o pe fiecare în funcție de nevoi nu de vârstă. Așa că, în ciuda tuturor vicisitudinilor ocazionale, să le vedem crescând împreună este o adevărată plăcere.
Totuși, cum ne decurcăm cu doi copii în viața de zi cu zi?
În primul rând, Ava merge la creșă. Aici, avantaje și dezavantaje, cel mai mare fiind pleiada de răceli și microbi pe care îi aduce și îi împarte cu surioara ei. La doar 4 luni bebe are deja 3 răceli la activ. Având în vedere că Ava a răcit prima oară la un an și ceva, încep să cred că avem de-a face cu ceva record complet previzibil. Da, exista opțiunea să nu o trimitem pe Ava la creșă, însă aceasta e opțiunea nucleară. Mai mult de o săptămână nu cred că aș rezista cu amândouă acasă pe tot parcursul zilei.
În al doilea rând, atunci când ești doar cu unul dintre copii, mai ales dacă e cel mai mic, totul pare floare la ureche. Acum mă întreb de ce eram așa stresată cu Ava. Am ajuns să pun sub semnul întrebării o grămadă de chestii pe care le-am făcut atunci când era ea bebeluș (poate voi elabora subiectul într-un articol viitor). Dar așa se întâmplă, creștem și noi odată cu copiii.
Și nu în ultimul rând, eu am parte de ajutor. Dacă dimineața, cât Ava e la creșă, prefer să stăm doar eu și Kira, după-masa întotdeauna mai e cel puțin o persoană cu mine. Flavius e cu noi în funcție de programul de la muncă, dar în afară de el principalul entertainer al copilelor e bubu pe care amândouă în iubesc. Mami este prezentă la datorie când îi permite și ei programul, iar atunci când cuțitul ajunge la os am oameni pe care mă pot baza. Se știu ei și le mulțumesc în caz că citesc aceste rânduri. Practic merg pe un principiu foarte simplu pentru a rezista în această perioadă: numărul copiilor trebuie să fie mai mic sau cel mult egal cu numărul adulților.
Bineînțeles că există și excepții. De exemplu, avem săptămâni în care dimineața, înainte de creșă, suntem doar noi 3. Surprinzător, dar acelea sunt momentele în care Ava este cea mai cooperantă. Nu vrea să fie purtată în brațe. Are grijă să o luăm pe bebe cu noi (nu că aș lăsa-o acasă). Da, eu nu apuc să fac mai nimic și de câteva ori chiar am dus-o la creșă în pijamale, dar din 11 septembrie am întârziat într-o singură dimineață 3 minute și, credeți-mă, acesta nu este un record, ci un miracol.
Am obosit…
Și la propriu și la figurat. E deja 11 noaptea, în timp ce scriu aceste rânduri. Copilele și Flavius dorm de mai bine de o oră. Kira probabil va vrea în curând lapte, deci ar cam trebui să închei articolul. Acum că mă uit peste el nu îmi dau seama dacă este sau nu util cu adevărat așa că, dacă e să rămâneți cu o singură chestie, așa, pe final, vreau să vă reamintesc că fiecare copil este diferit. Experiența de a fi părinte este unică, însă responsabilitatea este universală. Copiii noștri sunt complet dependenți de noi (până la o anumită vârstă). Indiferent când și câți decideți să aduceți în această lume, asigurați-vă că este o decizie conștientă.
P.S. Pozele din acest articol sunt făcute de minunata Luminița Cetulean înainte de botezul Kirei.
