De ceva ani încoace… vreo 2 mai precis… am simțit cum va fi noul an din viața mea. 33 a fost magic. 34 a fost schimbare. Și credeam că o să știu, că o să simt cumva și anul acesta. Mai am mai puțin de o săptămână până la ziua mea (adică mai aveam când am început articolul, a trecut când îl termin :))). Mai puțin de o săptămână până împlinesc 35 de ani. OMG! Numai când mă gândesc la asta îmi vine să tai și să zic 25. Dar până la 30 de ani am împlinit de prea multe ori 25 de ani ca să mă mai întorc acolo. Ca să nu mai spun că sunt mamă acum, deci nu îmi mai permit luxul de-a o arde exotic ca la 25 de ani.
Și totuși, aș vrea să știu. Aș vrea să simt, cumva, vârsta asta. Pentru că mă sperie. Da, mă sperie. Pentru că nu mă simt de 35 de ani. Da, am un copil acum și un soț și o casă și rate și tot ce înseamnă să fii adult, dar stau și mă uit la mine în oglindă, în puținele mele momente de liniște, și nu văd vârsta asta. Nu văd 35 de ani pe fața mea. Când mami avea 35 de ani eu aveam deja 14 ani (aprox… nu am starea necesară să îmi bat capul cu matematica). Eram mare și le ziceam oamenilor de 35 de ani sărut-mâna. Am o vecină care cred că are vreo 40 de ani și când am cunoscut-o i-am zis Bună ziua și dumneavoastră de parcă ar fi fost bunica mea.
Ce faci când mintea nu îți acceptă vârsta?
Presupun că asta e, de fapt, marea întrebare. Cum să gestionez această situație? Pentru că îmi dau seama că nu e normal cum mă simt. Îmi dau seama că disocierea asta e cel puțin ciudată. Cred că ea m-a făcut să îmi cumpăr cei mai scurți pantaloni roșii pe care i-am avut în viața mea și să merg cu ei la Lidl. Poate așa se manifestă criza vârstei de mijloc. Habar nu am…
Ideea este că ziua mea de anul acesta e un moment pe care îl aștept cu nerăbdare și cu groază. Nerăbdare pentru că party și cadouri. Groază pentru că 35 de ani.
Temeri și motive de paranoia
Da, evident că am. Acesta e un articol în care mă voi plânge mult și despre toate. Bun venit la petrecerea mea privată de plângere de milă. Nu oferim nimic, doar spectacolul.
Deci, temeri și motive de paranoia am din belșug și faptul că împlinesc 35 de ani nu le-a diminuat deloc, ba din contră. De exemplu, mai nou mi-e teamă că va trece viața pe lângă mine. Nu mă înțelegeți greșit. Îmi ador copilul, dar uneori, când stau așa acasă, doar eu cu ea și nu mai știu cum să o distrez, îmi șoptește câte un mostrulete la ureche că asta e. Asta o să fac toată viața de acum încolo. O să am grijă de Ava. O să stau acasă. O să fac mâncare (ceea ce nu fac așa des). O să dau cu Swifferul și la un moment dat o să fiu bătrână și o să mor. Nu o să mai merg nicăieri. Nu o să mai fac nimic altceva. Blocată forever.
Mi-e teamă și că nu o să mă mai pot integra în câmpul muncii după ce face Ava vârsta necesară pentru asta. Și dacă mai vreau să îi fac un frate și o soră va fi mai rău. Pentru că, să fim serioși, eu am dus-o bine și acum o duc și mai bine ca și program. Practic fac ce vreau când vreau (în anumite limite). Îmi organizez timpul fix cum mă taie capul (și îmi permite Ava pentru că hey, e un boss baby foarte exigent). Dar nu trebuie să stau 8 ore la un birou. Nu am un program fix nu nimic. Și nu mai am chestia asta de ceva ani buni. Cred că vreo 4, de când am plecat de la Ametras. Dacă mai pun încă unul de stat cu Ava iacă se fac 5 și să te ții când va trebui să renunț la toată această libertate.
Next up, social media unde mi-e teamă că nu mai sunt relevantă. Principala mea rețea de interes a devenit Instagramul unde, sincer, nu strălucesc indiferent cât m-aș strădui. Și da, recunosc, credeam că un bebe mă va ajuta puțin, dar nu. Poate nu sunt eu o mamă suficient de comunicativă cu celelalte mămici. Habar nu am.
Ultima pe lista din această seară este tema eternă a oricărei mame: NU SUNT O MAMĂ BUNĂ. De ce trăiesc cu această frică? Să vă explic:
- am tendința să o las pe Ava să se descurce singură cu unele chestii
- nu o țin non stop în brațe
- nu vreau să stau cu ea non stop
- fac chestii doar pentru mine
- nu am hrănit-o doar cu mâncarea standard pentru bebeluși, ba chiar am abordat o tehnică destul de spartană la capitolul diversificare (în apărarea mea față de mine, a funcționat)
- vreau să fac chestii doar cu Flavius
- vreau să o las pe Ava singură cu bunicii
- uneori am tendința să fiu supra protectivă (da, îs cam bipolară ca și mamă :))))
Cred că astea ar fi pentru moment. Mergem mai departe?
Ce faci când te confrunți cu necunoscutul?
Habar nu am. Sincer vă spun. Mergi mai departe zi după zi, faci ce poți mai bine și la un moment dat te întrebi unde a zburat timpul. Îți înfrunți temerile, faci ce poți mai bine (da, am simțit nevoia să o repet) și mergi mai departe.
Nu știu ce faci când te simți așa. Nu am o rețetă magică. De-asta scriu aici toate astea, ca să încerc să îi dau de cap. Să pun cuvinte negre pe fundal alb întotdeauna m-a ajutat. Și mai fac unele chestii:
- vorbesc mult și cu toată lumea (dar mai ales cu Flavius)
- cer ajutorul (vital pentru orice mamă și orice om)
- sunt blândă cu mine
iauîncerc să iau fiecare zi așa cum vine- îmi fac timp pentru mine (chiar dacă mă simt egoistă atunci când fac asta)
- încerc să trăiesc în prezent (atât cât mă lasă social media)
- cărți, Netflix & chill pentru deconectare
Deci da, #35isunknown. Citesc rândurile până aici și nu sunt ferm convinsă că am avut o logică, dar știu că am pus în cuvinte tot haosul ce a venit peste mine odată cu această vârstă. Dacă simțiți și voi la fel uneori e ok, nu sunteți singuri. Hai să povestim.
