Dacă Ciprian Porumbescu este un nume cu care noi, românii, suntem destul de familiarizați, prea puțini îl cunoaștem pe Nicolae Porumbescu. Și vorbesc la plural pentru că, până să vizitez expoziția ”Elemente uitate” organizată de cei de la Beta City, nici eu nu auzisem niciodată despre el. Însă, după acest moment, am devenit destul de curioasă pentru că fotografiile lui Laurian Ghinitoiu dezvăluiau până și ochiului meu neavizat pasiunea pentru elementele arhitecturale tradiționale pe care Nicolae Porumbescu a reușit să le transpună în toate operele sale.
Înainte de a începe însă poliloghia, dați play Baladei lui Ciprian Porumbescu pentru că are moodul perfect pentru acest articol:
Cine a fost Nicolae Porumbescu?
Nicolae Porumbescu a fost unul dintre cei mai prolifici arhitecția ai României, cu o carieră de peste 50 de ani. În această perioadă a construit case particulare, dar și numeroase clădiri publice din țară pe care le putem vizita chiar și astăzi: Teatrul Cinematograf din Hunedoara (pe care plănuiesc să îl descopăr și să îl fotografiez), Circul de Stat din București, Palatul administrativ din Botoșani, sediul Filialei Iași a Academiei Române, Casa de Cultură din Baia Mare și multe altele. În plus, a condus secția de arhitectură a Facultății de Construcții din Iași vreme de 13, adică de la înființarea până la desființarea acesteia.
Ceea ce îl face remarcabil pe Nicolae Porumbescu este înclinația spre arhitectura tradițională românească. O tendință extrem de vizibilă până și pentru cei care nu sunt neapărat inițiați în arhitectură (după cum spuneam și mai sus). El reușește să transpună elemente tradiționale în beton, transformând complet clădirile monolitice care au definit arhitectura comunistă.
Ce-am simțit?
În timp ce mă plimbam în sălile de la etajul 3 al Palatului Poștelor din Timișoara și admiram imaginile lui Laurian Ghinitoiu, creațiile lui Nicolae Porumbescu și instalația celor de la Beta City, am simțit o profundă tristețe. Pentru că Palatul Poștelor arată deplorabil și este ditamai clădirea în mijlocul Timișoarei. Pentru că toate clădirile lui Porumbescu sunt superbe, dar amintesc de o perioadă care a lăsat cicatrici adânci în mentalul colectiv. Pentru că genul acela de clădiri nu se mai construiesc acum și nici nu sunt apreciate așa cum ar trebui să fie.
”Elemente uitate” este o călătorie tristă înapoi în timp. Este absolut fascinantă, nu mă înțelegeți greșit. Mi-a plăcut la nebunie. Însă sentimentul general cu care am rămas a fost unul de nostalgie. Nici nu îmi dau seama după ce aș putea spune că am fost nostalgică. Pentru că nu e ca și cum eu îmi amintesc foarte multe din perioada comunismului. Tot ce ”țin minte” vine din povești și dintr-un inconștient care nu știe să îmi spună clar ce mă doare când văd anumite imagini. Dar acesta este rolul artei, până la urmă, nu? Să te miște… să trezească ceva în tine… iar expoziția ”Elemente uitate” face exact acest lucru.
Te pierzi în timp și spațiu, curios ce vei găsi în continuare, curios dacă vei zâmbi sau vei simți o lacrimă pe obraz. Și Doamne cum îmi plac genul acesta de expoziții artistice. Mă fac să vreau să creez și eu ceva palpabil, să trezesc ceva în sufletul oamenilor.
Aș vrea să pot să redau mai bine întreaga experiență, însă mi-e imposibil. Tot ce pot face este să vă încurajez să vizitați ”Elemente uitate” cât mai este disponibilă, adică până pe 25 octombrie și să îmi spuneți cum vi s-a părut.
Cum ajungeți la ”Elemente uitate” by Beta City?
Există posibilitatea să nu știți cum să ajungeți la Palatul Poștelor. Nu e stres, nici eu nu am știut, iar google maps nu m-a ajutat deloc. Deci fiți atenți: cum mergeți de la Conti spre Parcul Copiilor pe liniile de tramvai, lăsați clădirea Băncii Naționale în spate și fix vis-avis de aceasta dați peste Palatul Poștelor. Nu scrie nicăieri că el este, însă cei de la Beta City s-au ocupat de problemă și au pus afișe care să indice drumul.
Urmezi săgețile și dai peste o ușă unde este ditamai banerul. Trecând de ea te simți ca Alice în Wonderland și nu poți face altceva decât să urmezi iepurele alb – în acest caz săgețile albe – pentru a ajunge la destinație.
Șansele să dai peste alți oameni sunt minime. Eu am fost cu Daria, căreia îi mulțumesc pentru poze și pentru că m-a însoțit și am stat vreo oră în incinta expoziției, timp în care am fost singurele vizitatoare. Știu, COVID and all that, dar chiar și așa, viața culturală trebuie să meargă mai departe pentru că fără cultură ce suntem, de fapt? Ca să nu mai spun că următoarea bienală Beta City e abia în 2022. Deci…
Mai câteva poze și am terminat 😀
Ok, acum nu am ce face și trebuie să vă mai arăt câteva poze pentru că Daria a făcut prea multe și prea faine. Deci dați vina pe ea :D.
P.S. Dacă ați apreciat acest articol și vreți să descoperiți alte locuri ascunse din Timișoara, aruncați o privire aici.
