A venit momentul să scriu. În timp ce Taylor Swift îmi încântă urechea stângă cu The Tortured Poets Department: The Anthology pentru nici nu mai știu a câta oară. În timp ce Kira doarme dusă pentru că azi a avut doar un singur somn și voința ei e puternică, dar are totuși abia un an. În timp ce Flavius și Ava își fac rutina de seară care durează și durează. Aștept momentul în care el va adormi înaintea ei :))). Dacă mai stăm pe aici sigur va veni în curând. În timp ce lumea pare să se fi oprit în loc în timp ce se învârtește nebunește. Pentru că 37 de ani e un paradox ceea ce va face acest articol foarte diferit de tot ce am scris până acum.
În primul rând, de ce e 37 un paradox? Pentru că niciodată nu am fost mai obosită și mai plină de viață în același timp. Niciodată nu am fost mai fericită și mai melancolică. Niciodată nu am simțit o împlinire mai mare și o dorință de mai mult. Tot ce trăiesc acum, în această perioadă, mă umple de toate sentimentele posibile și de aceea 37 e un paradox.
Nici eu nu înțeleg ce e cu mine. Și nu e ușor să simți că trăiești într-un joc constant de șah. Pentru că viața cu copii așa e. Am acceptat până la urmă că nu e vorba de copii mici. Copii mici, probleme mici, e o expresie foarte grăitoare. Nici nu mi-am dat seama cât de ușor a fost cât au fost fetele mici până nu au început să crească. Până nu au început părerile, dorințele și luptele de putere. Până când toată lumea, inclusiv eu, mă voia pe mine. Și până au început să nu mă mai vrea :)))). Pentru că da, a venit și momentul în care Flavius a devenit Favoritul, cel puțin pe moment. Și trebuie să recunosc, mă cam roade.
37 e un paradox și pentru că scriu articolul acesta, care e un fel de tradiție. Am început-o în 2020, când 33 a fost magie. Am continuat-o în 2021, când eram gravidă cu Ava și 34 însemna schimbare. Și oh, da, ce schimbare a mai fost. 35 a fost necunoscut pentru că acomodarea cu maternitatea nu a fost ușoară. La 36 de ani am fost prea ocupată să o nasc pe Kira ca să mai am timp să scriu sau să mă gândesc măcar la ziua mea. Și uite așa am ajuns la 37, pe care nu am știut să îi definesc până acum 2-3 zile când mi-am dat seama că trăiesc un paradox.
Nu aș putea spune exact cum am ajuns la concluzia asta. Poate când mi-am adunat ultimele fărăme de răbdare și putere pentru a-i spune pentru a 1745745634568 oară Avei povestea cu fetița cu părul albastru (sau orice altă poveste i s-a năzărit ei). Sau poate când m-am privit din exterior cum am fost extrem de dură cu ea la Flight pentru că nu mai stătea locului și trăiam intens teama că se va pierde pe undeva. Cert este că undeva în tot haosul cotidian am ajuns la concluzia că anul acesta care a început pe 26 iunie, va fi plin de momente contradictorii, de decizii pe care va trebui să le iau, de momente care ne vor schimba pentru totdeauna. Că va trebui să iau decizii care să îmi facă inima să sângereze. Că la finalul acestui an fetele vor fi cu un an mai mari și ele, iar eu va trebui să fi reintrat în câmpul muncii, deci voi petrece mult mai puțin timp cu ele. Adică exact ceea ce momentan mă îngrozește în aceeași măsură în care îmi și doresc.
În timp ce cuvintele se îngrămădesc să se aștearnă pe pagină (vorba vine), îmi dau seama că nici măcar nu sunt atât de specială. Nu 37 e un paradox, ci viața de mamă. Sau poate viața mea ca mamă. Asta doar altă mamă îmi poate spune. Dacă se regăsește sau nu în textul acesta. Pentru că nu cred că altcineva poate înțelege ce înseamnă să iubești atât de mult alte ființe încât să simți că te doare sufletul și, în exact același timp, să îți dorești să fugi de ele și să te ascunzi vreo 2 săptămâni într-o peșteră (a se citi hotel de 5 stele pe o insulă tropicală) doar ca să ai parte de somn, liniște și pace.
Să simți atât de multă iubire și atât de multă vinovăție în același timp. Dacă nici acesta nu e un paradox, nu știu cum să definesc acești 37 de ani pe care i-am împlinit. Și nici sub ce semn să pun noul ciclu de mișcare de rotație în jurul Soarelui pe care l-am început.
Dacă ai ajuns până aici îți mulțumesc. Am canalizat-o pe Virginia Woolf și am dat-o pe stream of consciousness, ceea ce nu e niciodată ușor de citit. Dar am aici o cameră aproape doar a mea, dacă nu o pun la socoteală pe Kira care doarme :))). Și asta a ieșit. Dacă te regăsești oriunde, dă-mi un semn. Mă ajută să știu că nu sunt singură. Un ”Ești o mamă bună” este întotdeauna binevenit.
