Nu din motive de vai, Doamne, cine sunt eu. Vreau să am maşina mea ca să pot pleca oricând cu ea, efectiv la orice oră, fără ca nimeni să îmi ceară socoteală.
Pentru că eu iubesc drumul. Şi iubesc să conduc. E o libertate aparte pe care ţi-o dă drumul. Şi să fim serioşi, cui nu i-ar plăcea să-şi poată lua cheile oricând şi să plece. Uneori poate fără destinaţie. Alteori pentru simplu amuzament.
Eu când conduc mă simt liberă. De asta nici nu îmi place să am pe nimeni în faţă. Mi se pare că mă îngrădesc atunci când nu pot merge cum am chef. Deci detest mersul în coloană şi localităţile pentru că trebuie să încetinesc (da, sunt puţin vitezomană). Ca să nu mai spun că tot ce îmi doresc e o maşină care să plece atunci când apăs acceleraţia. Pentru că Loganul nostru (al lui tata de fapt) abia se mişcă. Dacă nu am demaraj mai bine să nu intru în depăşire pentru că îi ia secole să se târască :))).
Aş vrea să am maşina mea. Clar roz şi decapotabilă. Să simt vara cum adie vântul în părul meu. Să am şoseaua mea, pe care să merg doar eu, cum am eu chef. Să pot fi oricât de vitezomană.
Şi cine ar fi zis că o să ajung aşa? Când am făcut şcoala nici măcar nu eram cine ştie ce entuziasmată. Pur şi simplu ştiam că trebuie să o fac. Dar acum… îmi pare rău Mother Earth… maşina e parte din mine. Nu pentru că mi-ar fi lene să mă deplasez pe jos (deşi uneori îmi este), ci pentru că urcându-mă în ea pot ajunge oriunde. Dacă nu aş fi avut carnet se duceau plimbările mele nocturne cu Alina şi excursiile noastre miniaturale. Acum mergeam cu tramvaiul la lucru şi cu Normandia la Sălaş (un adevărat coşmar ambele).
Dar voi, cum staţi cu şofatul? :))
