To all those I’ve left behind

Poate titlul sună dramatică, dar sunt dramatică săptămâna aceasta.

M-am gândit mult dacă să scriu sau nu articolul acesta. Pentru că poate oamenii nu sunt interesați de constatările mele de viață. Dar așa cum mi-a spus o prietenă dragă, eu sunt foarte personală când scriu și până la urmă de ce nu aș fi așa?  E blogu meu. E viața mea. Cum aș putea să fiu impersonală?

Dar să revenim la oamenii pe care i-am lăsat în urmă.

Dacă stau și mă gândesc la cei 27 de ani ai mei de viață și mă uit în urmă, îmi dau seama că am lăsat mai mulți oameni decât Hansel și Gretel pietricele. Au fost oameni pe care i-am iubit, dar și oameni pe care i-am urât. Au fost oameni care mi-au fost mai apropiați decât familia mea și oameni care aproape că nu existau pentru mine. Au fost oameni care mi-au adus zâmbetul pe buze de nenumărate ori și oameni pentru care nici nu mai țin minte cât am plâns. Pe mulți nu îi mai țin minte, dar la mulți mintea mea zboară când mă aștept mai puțin.

Unii dintre ei au însemnat enorm în viața mea. Toți au contribuit la omul care sunt astăzi, cu bune și cu rele. Unele dintre cele mai frumoase amintiri ale mele au ca și personaje principale oameni cu care nici măcar nu mai vorbesc, pe care nu i-am mai văzut de ani de zile. Și cum lucrurile bune sunt cele care rămân în minte și în inimă, pentru că lucrurile rele sunt cărămizi în zidurile pe care le construim în jurul nostru, aș vrea să le spun tuturor celor pe care i-am lăsat în urmă Mulțumesc!

Mulțumesc pentru amintiri!

Mulțumesc pentru dragoste!

Mulțumesc pentru sfaturile bune!

Mulțumesc pentru lecțiile de viață!

Mulțumesc pentru râsetele în hohote!

Mulțumesc pentru râurile din lacrimi!

Mulțumesc pentru omul puternic ce sunt astăzi!

Mulțumesc pentru că m-ați învățat când să lupt și când e mai bine să mă dau bătută!

Mulțumesc pentru fiecare hop și pentru fiecare mână întinsă care m-a ajutat să mă ridic!

Mulțumesc pentru momentele în care drumurile noastre au mers împreună!

Sper ca prezența mea în viața voastră să fie lăsat și ea o urmă. Sper că vă amintiți din când în când de mine. Sper că ați învățat ceva de la mine și, mai mult decât orice altceva, sper că, dacă vreodată drumurile noastre se vor mai intersecta, ne vom privi cu căldură, chiar dacă nu vom vorbi.

P.S. Nu sunt pe moarte. Nu o sa mă vedeți pe la știrile de la ora 5 cum că mi-am pus capăt vieții într-un mod brutal și neașteptat. Aceasta a fost o simplă introspecție, rezultatul unei zile extrem de lungi și a 2 ore de singurătate în casă (extrem de rare :D).