Revederea

Când eram mică îmi plăceau mult mai mult sărbătorile de Paști.

Aveam o grămadă de tradiții ale noastre.

Joi de dimineață duceam Paștile la biserică. Joi seara mergeam la aoș.

Vineri vopseam ouăle, întotdeauna în foi de ceapă și ciorapi, cu modele de frunze, într-un ceaun de mămăligă de a cărui origine nu am habar. Vineri seara mergeam la Prohod. Andrei era pus tot timpul să ducă icoana cu Punerea în Mormânt.

Sâmbăta ne omoram făcând 100.000 de feluri de mâncare și ne apuca tot timpul seara cu un ultim retuș al curățeniei.

Iar sâmbătă la ora 00:00 eram prezenți la biserică, pregătiți să luăm lumină.

Duminica mergeam din nou la biserică, apoi ne reuneam pentru prânzul în familie, urmat de ieșirea mea și a lui Andrei în sat.

Iar săptămâna care începea cu lunea Paștilor era vacanță, deci puteam să facem orice aveam chef. Și tot timpul vroiam să ne jucăm.

Acum nu mai este deloc așa. Deja nu mai stau acasă de Paști decât 2-3 zile. Nu mai merg la aoș. Nu mai duc eu Paștile în biserică. Anul acesta nici măcar frunze nu au fost câte aș fi vrut eu. Dar cumva Paștile nu și-au pierdut farmecul. Pentru că anul acesta planetele s-au aliniat din nou și m-am reîntâlnit cu oameni extrem de dragi, pe care nu îi mai văzusem de foarte mult timp.

Și mi-am dat seama cât e de ciudată prietenia mea cu Marta, cu Ada și cu Simina. Pentru că nu vorbim non-stop, zilnic, ore la rând. Nu ne vedem zi de zi. De fapt, dacă ne întâlnim de câteva ori pe an e bine. Cu toate acestea, fiecare revedere este ca și când ar fi trecut doar o zi de la întâlnirea anterioară. Ca și cum am fi tot copiii care eram acum 10 ani. Ca și cum am aștepta vacanța de vară pentru a ne mai întâlni seara în piață sau a face clătite când nu este mama Șerica acasă :)). E ciudat cum oameni pe care îi văd atât de rar sunt atât de aproape de sufletul meu. Cum oameni cu care vorbesc destul de rar pot să însemne încă atât de mult pentru mine și oameni care au pornit în direcții diferite, care au trăit experiențe diferite și au crescut atât de diferit de mine, continuă să îmi fie prieteni atât de apropiați.

Iubesc revederea noastră pentru că îmi amintește că prietenia nu este doar un concept demodat în epoca likeului pe Facebook. Îmi amintește că oamenii sunt mai mult decât ecrane pătrate și că epoca tehnologiei nu are nici o treabă cu prietenia. Pentru că prietenia adevărată e mai mult decât apeluri telefonice, SMS-uri și cereri de prietenie. Prietenia adevărată înseamnă să nu vezi un om 3 luni, iar când îl reîntâlnești să vrei să îi spui toate secretele tale.

Marta, Sim, Ada, dacă citiți asta, vă mulțumesc pentru că-mi sunteți prietene! Dacă nu citiți, știți voi cum stă treaba și fără blogu meu :)))