Rambuku

blogu lu andra

Daca tot a revenit toamna, am zis ca ar fi cazul sa merg la teatru. Si confruntand programul meu extrem de solicitant din aceasta perioada cu cel al Teatrului National am dat peste Rambuku. Habar nu aveam despre ce este vorba si nici nu am incercat sa aflu. Pentru ca eram sigura ca indiferent daca avea sa imi placa sau nu, piesa urma sa ma impresioneze.blogu lu andra

Lebada neagra

Rambuku are foarte mult dans si mi s-a parut foarte straniu sa descopar atat de multi actori in piesa. Sau poate erau ceva trupa de dans pentru ca majoritatea personajelor asta faceau. Dar sa nu va inchipuiti valsuri sau tangouri, ci un personaj colectiv care parea scos din ceva filme de groaza. Si machiajul inspirat de cel al lui Natalie Portman in Black Swan nu i-a facut mai prietenosi. De fapt, jumatate din timp ma simteam ca la o exorcizare.

blogu lu andra

Rambuku

Abia spre finalul piesei mi-am dat seama ca nu eram departe de adevar. Pentru ca Rambuku este despre renastere… sau despre sinucidere. Inca nu am hotarat acest aspect :D. Daca personajele principale pornesc dintr-un punct intunecat, fiind cuprinsi de disperare si complet alienati de bucuriile vietii, finalul ii aduce in Rambuku, intr-o stare de beatitudine si lumina.

Mi-a placut mult modul dark in care a fost exprimata starea eroinei. Pentru ca ea este cea importanta, in aceasta piesa. Decorul, costumele, totul era atat de deprimant. Nu mi-a venit sa cred ca cineva poate pune in scena depresia. De aici am tras si concluzia cu sinuciderea :))). Dar cred ca nu ar trebui sa fiu atat de dramatica totusi.

blogu lu andra

Marele final

Urmeaza un spoiler, deci nu mai cititi daca nu va place sa aflati detalii din interior. Ceea ce m-a socat complet a fost finalul. Si daca eu am fost cum am fost, am crezut ca Alina o sa lesine :))). De ce? Pentru ca in final toata lumea era in Rambuku sau era Rambuku, depinde cum vreti sa priviti problema. Ideea este ca erau iluminati. Si in iluminarea lor au renuntat la hainele negre si au trecut la ceva halate albe de hartie. Si pe ei ploua. Deci va dati seama cam ce s-a intamplat cu halatele lor. Adica dupa vreo 3 minute, in mijlocul scenei erau 20 de barbati si femei cu toate cele la vedere. Si nu va povestesc asta pentru ca m-ar fi deranjat. Adica… am 30 de ani. Sa fim seriosi. Dar nu ma asteptam sa vad asa ceva intr-o piesa a Teatrului National Timisoara.

blogu lu andra

Photo credits: Adrian Piclisans

Sala in picioare

In momentul in care a cazut cortina, toata sala a aplaudat in picioare vreme de 5 minute si am avut de ce. Imaginile au fost extrem de expresive. Subtilul a fost de toata frumusetea. Am ramas cu intrebarile de rigoare, cum ar trebui sa se intample dupa orice piesa buna de teatru. Muzica ne-a purtat prin toate starile, chiar daca avea puternice influente islamice. Iar Claudia Ieremia a fost pur si simplu perfecta. Nu cred ca aveau cum sa gaseasca o actrita mai potrivita. A fost intruchiparea disperaririi si vocea ei mi-a atins sufletul. Cred ca a fost prima piesa la care pot spune ca am simtit durerea personajului principal.

In concluzie, piesa merita vazuta. Deci nu mai stati pe ganduri si urmariti programul Teatrului National (aici) pentru a vedea cand se mai joaca piesa. Iar daca aveti chef de altceva, luna aceasta si in noiembrie se joaca, printre altele, De ce iubim femeile (care este genial, dupa cum va spuneam aici), M-am hotarat sa devin prost (adica piesa care mi-a redeschis apetitul pentru teatru si despre care scriam aici) si Scrisori de dragoste catre Stalin (care a reprezentat o provocare, dupa cum mentionam aici).

Cat despre mine, urmeaza sa vad Frati in vreo 2 saptamani, deci dati repede subscribe daca aveti nevoie de inspiratie cand vine vorba despre piese de teatru :D.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.