Când vine vorba despre limitele mele, mai ales despre cele fizice, nu sunt un fan al întinsului corzii. Îmi plac provocările, într-o oarecare măsură. Îmi plac provocările pe care sunt destul de sigură că le pot înfrunta cu succes. Ceea ce nu are nici o legătură cu realitatea, dar are legătură cu modul în care am crescut. Pentru că da, sunt o persoană competitivă și îmi place să câștig. Condiții în care vă dați seama că atunci când Flavius și mami mi-au propus să mergem în Retezat chiar în 2 ianuarie, în ciuda tuturor semnalelor de alarmă din capul meu (care puseseră pe repeat E iarnă, cum vei face tu asta????????), am acceptat cu zâmbetul pe buze.
La drum, voinicii mei
Așa că, pe 2 ianuarie, cu zâmbetul pe buze și echipament cam puțin pentru ce trebuie iarna, dar totuși suficient ca să nu mă congelez. Aveam geaca de snowboard la Sălaș (din fericire). Aveam papucii de zăpadă la Sălaș (ador papucii ăia pentru că sunt IDEALI pentru zăpadă). Ce îmi lipsea erau pantalonii. Din fericire, aveam o pereche de blugi mai stretchy și mai groși, iar pe sub ei ciorapi, deci aia a fost.
Am ajuns fără nici o problemă la Cârnic. Drumul este incredibil de bun. Mai bun ca niciodată. Am urcat cu Loganul până la intrarea în Parcul Național Retezat unde mai erau o grămadă de mașini, semn foarte bun că se putea urca la munte.
Era deja ora 10 și ceva, dar nu ne făceam griji pentru că planul era să urcăm până la cabana Gențiana, maxim până la ieșirea din pădure.
Cu acestea în gând, am început să urcăm.
Retezat scăldat de soare
Deși nu am văzut foarte mulți munți la viața mea, Retezatul este muntele meu favorit și așa va fi întotdeauna. Acest munte a rămas sălbatic. Acest munte și-a păstrat misterul. Acest munte este extraordinar de frumos și ori de câte ori ajung în Retezat sunt fascinată. Mai mult decât fascinată, mă îndrăgostesc și mă reîndrăgostesc de fiecare dată.
Drumul care urcă de la Cârnic la Pietrele și la Gențiana este superb. Un drum larg, mărginit de brazi pe-o parte și de râu pe cealaltă parte. Munții se dezvăluie și se ascund pe măsură ce urcii și totul pare rupt de lume. Nu ai semnal, oamenii pe care îi întâlnești sunt puțini. Senzația pe care o trăiești este de conectare cu totul și rupere totală de tot ceea ce există. Este absolut divin!
Evident că urcușul nu este unul ușor. Ce vorbesc aici? Urcușul este foarte greu. Hai că pe drum este cum este, dar în momentul în care începi să urci prin pădure, simți cum corpul îți cedează încet, dar sigur. Respiri greu, foarte greu (cel puțin dacă ești așa ca mine, adică ai 0 rezistență). Faci multe pauze. Fiecare pas pare o victorie chinuită, dar o victorie never the less.
Mai sus de Gențiana
Când am ajuns la cabana Gențiana eram în al 9-lea cer. Nu îmi venea să cred că eram acolo. 2 ianuarie, iar eu deja urcasem la 1600 și ceva de metri. Era rece, eram obosită, dar aveam ceai și eram fericită. Și ce faci atunci când endorfinele inundă sistemul? Crezi că poți face orice, evident :))). Moment în care deciziile nu le mai iei chiar cu creierul, deci noi am decis să continuăm urcarea.
Ideea era să ajungem mai sus de Gențiana, la ieșirea din pădure. Acolo peisajul se deschide și este extraordinar. Se vede toată valea, munții pe cealaltă parte, practic nu ai ce să îți dorești mai mult. Vremea era foarte faină, nici prea soare, nici prea nori, deci ne-am pus pe urcat.
Ușor nu a fost, recunosc, dar pe măsură ce urcam parcă ne doream mai mult. Și așa, cumva, în capul nostru s-a format ideea că trebuie să ajungem la Lacul Pietrele. Nu văzusem niciodată un lac de munte iarna. Deja eram foarte sus. Practic toate datele problemei arătau că e acum sau niciodată.
Problema cu Retezatul
Ei bine, problema cea mare cu Retezatul este că nimic nu PARE departe. Am pus accentul pe pare pentru că muntele acesta, mai mult decât oricare altul pe care am colindat eu, te minte. Peisajul este atât de frumos încât îți fură privirea. Și totul PARE la doar o vale distanță. Mai urci puțin și ai ajuns, practic. Doar că niciodată nu mai urci doar PUȚIN. De fiecare dată mai este foarte mult de urcat. Și așa a fost și în cazul nostru.
În ciuda adversităților, la ora 3 eram la lacul Pietrele. Vântul bătea îngrozitor de tare. Era frig… mai frig decât mi-a fost vreodată (cred). Cu toate acestea, toată lumea era super chill și in the mood for pics. Da, am făcut o grămadă de poze… și clipuri și toate cele. Pentru că de ce nu? Era doar ora 3. Preconizam că vom coborî destul de repede. Mami nu dădea semne că ar avea ceva probleme de deplasare. Totul era roz și, în capul meu, într-o oră (maxim) eram la Gențiana și la 5 sigur eram la Cârnic. Easy as pie!
Socoteala de-acasă și toate alea alea 😀
Problema a apărut când am început efectiv să coborâm. Papucii purtați de mami s-au dovedit destul de puțin eficienți. Aluneca super des. A început să o doară genunchiul, iar pe mine șoldurile. Pe la 4 și un pic eram la Gențiana, unde am făcut un mic popas pentru că trebuia să ne tragem sufletul și să ne încălzim. Problema cea mare a apărut după plecarea de la Gențiana. Drumul prin pădure s-a dovedit foarte anevoios și, când s-a ivit posibilitatea, am decis să o luăm spre Pietrele și de acolo să coborâm pe drumul forestier. Deja eram conștienți că ne va prinde noaptea înainte să ajungem la mașină, deci nu avea nici un rost să lăsăm să se întâmple acest lucru în pădure.
La ora 5 dădeam peste drumul forestier și trecuserăm de Pietrele. Eu deja eram super stresată pentru că se întuneca, pentru că nu vorbiserăm deloc cu mama Șerica și ea este super panicardă de felul ei, dar și pentru că nu știam cum va fi drumul cu mașina. Nu aș putea spune care dintre aceste 3 aspecte mă îngrozea cel mai tare, dar deja în capul meu era doar trebuie să ajungem.
Totul e bine când se termină cu bine
Niciodată nu mi s-a părut drumul de la Pietrele la Cârnic mai lung decât în acea seară. NICIODATĂ! Parcă pe măsură ce mergeam se mai lungea. Și știți cum, de obicei, drumul spre casă pare mai scurt? Ei bine, de data aceasta urcușul la lacul Pietrele mi s-a părut de 1000 de ori mai scurt decât drumul spre casă.
Faza cea mai funny s-a întâmplat undeva pe la cascada Lolaia. Mami m-a întrebat: Andra, cât e ceasul? În mod normal când întreabă din astea vrea să mă liniștească, în primul rând, gen Nu e așa târziu. I-am răspuns frumos, 6 și un sfert și am simțit din modul în care a ezitat ce vrea să îmi răspundă. Moment în care, fiind la capătul puterilor, i-am spus Dacă zici că nu e așa târziu te bat cu boata asta.
Să se consemneze, nu mi-am bătut niciodată mama :))). Eram în spatele ei și avea un ghiozdan în spate. Deci chiar dacă mi-ar fi pierdut complet uzul rațiunii, tot nu aveam cum să o rănesc :))). Oricum ea nu s-a simțit nici un moment în pericol pentru că atunci când a auzit replica mea a izbucnit în râs. Și da, a trebuit să se oprească pentru a-și reveni. Mai bine tăceam din gură, nu?
Înfruntarea dragonului
În momentul în care am ajuns la mașină mi s-a ridicat o piatră de pe inimă. Am pornit repede mașina, am scos telefonul de pe modul avion și am început să o sunăm pe mama Șerica. După cu v-am spus, știam cum reacționează ea, adică nu bine și voiam să o liniștim. Între timp a reușit să ia legătura cu noi Dana și furtuna s-a mai calmat.
Drumul cu mașina a fost super lejer. Într-atât încât am ajuns să mă întreb de ce mi-am făcut griji de la bun început? Iar când am ajuns acasă, mama Șerica ne aștepta. Luase un Aspenter pentru a-și calma tensiunea. Era stresată și puțin cam supărată, dar dornică să ne asculte toată povestea. În plus, faptul că ne dureau toate a fost pedeapsă suficientă din punctul ei de vedere.
Păstrez doar magia
În timp ce scriu aceste rânduri, de la biroul meu SweetLime, nu pot să nu mă bucur de experiență în sine. Și da, îmi amintesc greul, dar cel mai mult îmi amintesc partea frumoasă. Pentru că nu știu cum sunteți voi, dar eu păstrez doar magia din ceea ce mi se întâmplă. Iar Retezatul e magic.
Pentru mai multe povești de călătorie, nu uitați să dați subscribe acestui blog. Și pentru că o imagine valorează 1000 de cuvinte, iar un film probabil mai mult, vă invit să vă plimbați alături de noi vizionând clipul următor:
