One more for the road…

blogu lu andra

Mai este atât de puțin până la ziua mea încât nici nu îmi dau seama cum a trecut un an de la ultima mea aniversare. A fost totul atât de intens… s-au întâmplat atâtea… s-au schimbat atâtea… încât uneori mi se pare că nu mă mai recunosc :))).

M-am gândit mult ce să scriu acum, la schimbarea vârstei (aproape), ce sfaturi de înțelepciune eternă să las pe blog pentru generațiile viitoare. M-am gândit să vă spun cum trebuie să vă urmați visurile. Cum trebuie să vă croiți propria cărare, nu să urmați orbește turma. Dar cred că toate astea le auzim atât de mult în ultimul timp și le punem atât de puțin în aplicare încât la un moment dat devine redundant.

Ceea ce vreau să vă spun este că în anul acesta am învățat multe. Am învățat să trag cu arcul. Am învățat că iubirea nu e chiar atât de rea. Am învățat că există momente în care nu ai ce face și trebuie să lași de la tine because if you don.t bend, you break and you definetly don.t want that :D. Am reînvățat germana (sau cel puțin am încercat :))). Am învățat că există oameni care sunt dispuși să te ajute necondiționat. Am învățat să îmi accept și să îmi iubesc prietenii așa cum sunt. Și mi-am reamintit că nu trebuie să iau niciodată pe nimeni for granted.

D. spune că Universul nu cunoaște negație și dacă îți dorești ceva suficient de mult, acel ceva sigur va ajunge la tine. Dar amandoua stim bine ca nu este suficient să îți dorești si că munca din greu, combinată cu mult optimism nu are cum să dea greș.

În anul care a trecut a trebuit să îmi regândesc prioritățile. A trebuit să mai tai din unele locuri, să mai pun în altele. Am renunțat la unele activități și m-am implicat în altele. Și mi-am urmat, pe cât posibil, drumul de care vă vorbeam mai sus. Încă nu am nici cea mai vagă idee dacă este cel bun. Încă am dubii și doza aia de nesiguranță, dar nu cred că astea te lasă vreodată. Până la urmă și ele ajută pentru că te fac mai puternic, iar încrederea în propriile puteri este un atu, însă când se transformă în aroganță nu e ok, deci trebuie să existe și ceva care să te aducă înapoi cu picioarele pe pământ.

Anul ăsta am mai învățat ceva: acei oameni care sunt meniți să fie în viața ta o să rămână acolo chiar dacă vă certați, chiar dacă vă vedeți rar, chiar dacă nu vorbiți cu lunile. Revederile vor fi dulci, despărțirile grele, însă amintirile vor fi genul care le veți povesti nepoților.

Nu îmi dau seama cum a trecut atât de repede anul ăsta. Cum a ajuns Alina să dea bacul? Era atât de micuță. Cum am ajuns să socializez atâta cu Ionuț? Nu vorbeam niciodată. Și cum s-a infiltrat Flavius în inima mea mai ceva ca spionii? Nu îmi vine să cred că ne gândim la mutat și o viață împreună când eu credeam că o să stau forever cu mami :)).

Sunt cam haotică? Îmi pare rău, dar așa a fost și anul ăsta: haotic și frumos și perfect… cu bune și rele… So bring it :))))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.