Feeling like Columbus :))))
Pentru mine, Muntii Retezat sunt cei mai frumosi din lume. Nu cred ca as putea merge vreodata undeva unde sa imi placa mai mult. Si spun asta in deplina cunostinta de cauza. Adica am vizitat ceva munti la viata mea. Dar Retezatul are ceva special. Iar pentru oamenii deosebit de lenesi, asa ca mine :D, are locuri extrem de accesibile. Dintre acestea, preferatul meu este cascada Lolaia.
De ce? Pentru ca cea mai mare parte din drum o parcurg cu masina :))).
Totusi, iarna nu este treaba usoara sa urci in Retezat. Si cum avem masina noua, am stat ceva timp si am cugetat daca sa mergem sau nu. Mai ales avand in vedere ca nu stiam exact la ce sa ne asteptam. Dar duminica era prea frumoasa ca sa stam in casa. Iar Flavius nu vazuse niciodata Lolaia, cu atat mai putin iarna, deci era hotarat sa mergem. Daca nu era el, eu nu prea cred ca urcam :))).
Asa ca s-a facut ora 2 si am pornit la drum. Ne-am bucurat de sosea, cat a tinut, dar si de mocirla. Ma simteam cam offroad si deja ma gandeam cu groaza la cum avea sa arate masina noastra dupa excursie. Dar am continuat. Partea dificila a venit la aproximativ 1 km de Carnic, unde drumul era inghetat bocna. Parca eram pe derdelus. Nu am lasat sa se vada asta, dar imi era groaza de-a binelea.
Dupa ceva emotii am parcat, ne-am echipat cu papucii de zapada si am pornit la drum. Nu este greu sa urci pana la Lolaia de la intrarea in parc, dar asta este valabil pentru oameni mai fit decat mine :))). Norocul meu a fost ca Flavius continua sa fie cea mai rabdatoare persoana de pe Terra.
Fara prea mari complicatii am ajuns in punctul de belvedere, iar peisajul ne-a lasat fara cuvinte.
Este greu sa descrii Lolaia inghetata. Este perfectiune, pur si simplu. Iti reintareste convingerea ca natura este cel mai mare artist. Este puternica, dar cumva fragila. Este genul de imagine in care ai vrea sa te pierzi…
Bineinteles ca nu am ramas in punctul de observatie pentru ca raul inghetat de sub noi se cerea explorat. Deci am coborat cu grija, am facut poze, am ras, ne-am plimbat. A fost momentul in care mi-am dorit mai mult timp, sa ma pierd acolo impreuna cu Flavius. E ciudat cum un loc poate trezi asa ceva in om.
Am amanat cat am putut momentul in care trebuia sa plecam. Era atat de multa liniste si pace acolo, incat aglomerata Timisoara parea un cosmar (iar azi, blocata fiind in trafic, tare mi-as fi dorit sa fiu la Lolaia).
Acum trebuie sa revenim cu picioarele pe pamant. Din fericire, am o gramada de poze care sa imi aminteasca de zile mai bune :D. Flavius este un scump si are maxima rabdare. Sper doar ca, in curand, sa dispunem si de un aparat mai bun pentru ca al nostru ma scoate din sarite.
Pana atunci, vizitati Lolaia. Sigur o sa va placa. Iar pentru a descoperi pe unde ma mai plimb, nu uitati sa dati subscribe.
Pupici!
