#dincolodecuvinte : ”Cine crezi că o să se uite la tine?”

Când Ana-Maria Popescu mi-a propus să iau parte la campania #dincolodecuvinte am acceptat fără să stau prea mult pe gânduri din două motive extrem de importante. Primul, am ajuns la o vârstă și un moment al vieții mele în care pur și simplu m-am săturat să fiu aia bună și cuminte, cu capul plecat, care trece totul cu vederea. Și al doilea, poate chiar mai important, cred cu tărie că schimbările pe care ni le dorim trebuie să înceapă cu noi, iar dacă eu îmi doresc o lume diferită pentru fetele mele, trebuie să fiu generatorul schimbării. Mai mult, trebuie să încep chiar de acum, atât prin modul în care le educ, cât și prin acțiuni mai direct și mai aplicate.

Așa că am zis da. Am acceptat să spun povestea cuvintelor care mi-au definit copilăria și adolescența. A frazei pe care am auzit-o, într-o formă sau alta, de mii de ori de-a lungul vieții. Și de fiecare dată a venit la pachet cu explicația că aceste cuvinte sunt spuse ”spre binele meu”. De parcă ceva era clar în neregulă cu mine și astfel eram adusă pe drumul cel bun.

”Cine crezi să o să se uite la tine?”

Se spune că drumul spre iad e pavat cu bune intenții. Adevărul este că, pe măsură ce am crescut, niciodată nu am corespuns cu normele de frumusețe impuse de persoanele de sex masculin din familia mea. Și la fiecare reuniune de familie se ajungea, invariabil, la subiectul greutății mele și la faptul că nimeni niciodată nu o să se uite la mine pentru că sunt grasă.

Și acum mi se ridică părul pe mine când gândesc și rostesc cuvântul acesta. Și îmi vin în minte toate argumentele pe care aș fi vrut să am puterea să le ofer atunci. Faptul că nu am o constituție androgină. Faptul că genetic strămoașele mele erau femei cu forme. Faptul că pur și simplu am o densitate osoasă mai mare. Lucruri de genul pe care mi-aș fi dorit să le spun, dar care erau ascunse sub râuri de lacrimi.

Acum, privind în urmă, realizez că nici măcar nu eram atât de grasă cum ajunsesem să mă văd. Da, aveam forme, dar în capul meu de atunci eram efectiv un caz clinic de obezitate morbidă. Ajunsesem să detest reuniunile de familie. Ajunsesem să îmi detest corpul. Îi purtam pică fratelui meu pentru că a moștenit constituția subțire și înaltă ce o caracterizează pe mami.

Și apoi am început să am sâni. Fapt care nu a schimbat deloc retorica din casa noastră, dar a schimbat complet modul în care persoanele de sex masculin se raportau la mine. Deci am început să atrag atenția și ”Cine crezi că o să se uite la tine?” nu a mai durut atât de tare pentru că hei, deja se uita cineva. Problema, însă, a devenit una mult mai profundă pentru că aceste cuvinte și-au pus atât de mult amprenta asupra mea încât am dezvoltat, ca formă de apărare, comportamente extrem de nocive.

Ce se întâmplă atunci când o fată care a fost făcută să creadă că nu are valoare descoperă că valorează ceva?

Ei bine, nu doar lucruri bune. Pentru că sânii mei nu au venit la pachet cu un upgrade al respectului de sine. Nu au venit la pachet cu un manual de cum să te iubești. Și nici nu m-au învățat că valoarea mea nu este dată de capacitatea de a cuceri un băiat. Din contră. Nou descoperita putere a devenit un fel de dependență care m-a ținut mult timp blocată în relații destul de toxice. Mai mult, a generat din partea mea comportamente de care nu sunt neapărat mândră, dar pentru care m-am iertat.

Dacă aș fi știut atunci, ce știu acum, aș fi fost alt om. Așa că da, setată să îmi dovedesc valoarea, am renunțat la relații sănătoase. Am hrănit tot felul de fantezii care nu își aveau locul în realitate. Și mi-am ascuns durerea adânc până în momentul în care am acceptat că nimeni nu o să se uite vreodată la mine pentru altceva decât atracție fizică, deci voi rămâne singură toată viața.

Da, da. Eram perfect pregătită să îmi văd de ale mele. Încă nu știam cum voi reuși să materializez visul meu de a deveni mamă, dar să faci un copil nu mi se părea chiar atât de greu. Cât despre creșterea lui, pur și simplu nu îmi puneam problema până acolo.

Și atunci a apărut Flavius!

Iubirea vindecă

Nu o spun cu ușurință pentru că știu că relația mea cu Flavius nu a fost una ușoară la început și multe dintre piedici au venit tocmai de la mine. De fapt, probabil dacă Flavius nu ar fi văzut în mine mai mult decât corpul probabil acum scriam o cu totul altă poveste. Pentru că, după cum îmi era bunul obicei, am încercat din greu să sabotez relația noastră. Am supus-o la teste și mi-a luat ceva să mă conving că cineva chiar se uită la mine. Adică la mine ca om și în totalitate, nu doar la ceea ce sunt în exterior. Mi-a luat ceva să accept că valorez mai mult decât corpul meu și că există un bărbat care vede asta.

Și restul, după cum se spune, e istorie. O istorie veche de aproape 9 ani deja care m-a schimbat în cele mai frumoase și profunde moduri. Care m-a ajutat să mă iubesc și să mă accept. Care mi-a reamintit cât de mult valorez. Și când a fost nevoie, mi-a reamintit că e ok să mă revolt și să plâng.

Paradoxal, însă, problema greutății mele a continuat să rămână un subiect activ. Chiar și după ce relația mea cu Flavius s-a consolidat. Chiar și după ce ne-am căsătorit. Chiar și după ce am născut nu un copil, ci doi. Din fericire, însă, a rămas o problemă exterioară. Aș minți să spun că nu mă deranjează când este abordată, dar lacrimile și accesele de furie au încetat. Ba chiar ripostez de cele mai multe ori.

Sunt critică, dar mă tratez!

După cum spunea și Ana-Maria când mi-a prezentat campania, dincolo de cuvinte sunt întotdeauna oameni. Din păcate, avem tendința să judecăm foarte repede și să impunem normele și standardele noastre asupra tuturor. Pornim în viață cu un tipar în care ne așteptăm să se încadreze cei din jur în loc să pornim cu inima deschisă, cu iubire și acceptare.

Da, sună puțin de parcă aș fi Dalai Lama când o spun așa. Și sună puțin ipocrit în capul meu pentru că știu foarte bine cât de critică pot fi și eu la adresa celor din jur. Cu toate acestea, încerc să mă tratez. Și poate nu îmi iese cu toată lumea, dar îmi iese 90% din timp cu fetele mele, iar lucrul acesta este, pentru mine, cel mai prețios. Cred cu tărie că dacă reușesc să le cresc pe ele fără să audă constant în capul lor vocea mea spunându-le ce nu este în regulă cu ele, voi reuși să cresc oameni care vor aduce schimbarea în lume.

E greu să lăsăm deoparte tiparele. Schimbarea nu vine ușor. Însă nu cred că este imposibilă și de undeva trebuie să începem. Propria ogradă mi se pare locul cel mai potrivit pentru asta. Și hai să nu mai păstrăm tăcerea.

Tu cine ești #dincolodecuvinte ?

Dacă te-ai identificat în povestea mea, m-aș bucura tare să o dai mai departe. Poate e cineva acolo care a auzit aceleași cuvinte sau unele similare și are nevoie să știe că nu e singur. Dar și mai tare m-aș bucura să cauți în tine și să îți spui propria poveste. Nu o să te mint, probabil nu va fi ușor. Când Ana-Maria a postat clipul campaniei au apărut o mulțime de voci negative, în special pe Facebook, așa cum au apărut și mulți susținători pe Instagram. Schimbarea nu vine ușor (știu, mă repet). Însă cu cât mai multe voci își spun povestea, cu cât identificăm mai multe stereotipuri și le vedem afișate la alții, cu atât ne dăm seama că nu suntem singuri.

Eu, la fel de bine, aș fi putut să port pancarta Danei, a Laurei, a Corinei și în mod clar a Biancăi (pentru că ”Ce-o să zică lumea?” încă atârnă ca o sabie a lui Damocles asupra capului meu). Și văzându-le pe ele cum își poartă cu mândrie stindardul m-am simțit mai bine. Nu m-am mai simțit ultimul om de pe lume, singur cu problemele mele. Sunt sigură că la fel va fi și pentru tine.

Așa că alătură-te campaniei. Spune-ți povestea #dincolodecuvinte și hai să schimbăm lumea împreună.

Untold 2018

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.