În ultimul timp, am tot vorbit cu Flavius despre ceea ce ne dorim si despre lucrurile pentru care luptăm. Este foarte important ca un cuplu să aibă țeluri comune. Pentru că treaba nu iese niciodată bine dacă doi oameni care ar trebui să meargă în aceeași direcție au obiective diferite. Din fericire, sunt destul de sigură că noi tragem în aceeași parte. Iar blogul acesta a ajuns să fie la fel de important pentru Flavius, cum este pentru mine.
Ce m-a apucat să adopt acest ton filozofic într-o zi de luni? Ei bine, în ultima vreme mă tot gândesc la cum s-a schimbat viața mea în ultimul timp. Mă gândesc la câte am învățat, la toate provocările prin care am trecut, cu bine sau mai puțin bine :))). Și îmi dau seama că am evoluat, că m-am schimbat și că perspectivele mele sunt foarte diferite în momentul de față.
Ce legătură are căbănuța Jaggermeister cu toate acestea? vă întrebați probabil. Ei bine, așezați-vă comfortabil pentru că am o poveste pentru voi.
Amintiri de la Vârtop
Eu am învățat să mă dau cu snowboardul acum destul de mult timp. Poate chiar sunt 10 ani de atunci. Eram ușor naivă și credeam că este suficient să învăț să mă țin pe snowboard pentru a fi snowboarder. Între timp, m-am trezit la realitate. Dar despre asta am vorbit deja aici.
În momentul în care am învățat să mă dau cu snowboardul, urcam pe jos pârtia Vârtop. Și să nu credeți că urcam mult. Pe atunci eram mult mai leneșă. Dar, în timp ce urcam eu, vedea de fiecare dată căbănuța Jaggermeister, un apres ski ce părea întruchiparea liniștii și păcii. Doar că era departe, foarte departe pentru mine, aproape de mijlocul pârtiei. Și eu nu urcam până acolo. Mi se părea prea sus și știam că mă așteaptă mult prea multe căzături până jos.
Anii au trecut, eu am continuat să merg în fiecare iarnă la Arieșeni, am continuat să urc pârtia Vârtop și am continuat să privesc spre căbănuța Jaggermeister cum ai privi spre o oază. Eram un beduin în deșertul alb, iar ea era mirajul meu (da, sunt o poetică astăzi). Și chiar dacă am început să urc tot mai sus, căbănuța Jaggermeister a continuat să pară departe.
Schimbarea perspectivei
Apoi a apărut Flavius și lucrurile s-au schimbat considerabil. El mi-a oferit sprijinul de care aveam nevoie pentru a tinde spre mult mai mult. Iar weekendul trecut, în timp ce exersam mișcări noi cu snowboardul și picam și ne ridicam și mergeam mai departe, am zis că trebuie să urcăm la căbănuța Jaggermeister. Era o zi atât de frumoasă și era atât de cald, iar la ei muzica era mai ceva ca în Epic. Și cum priveam cu jind, mi-am dat seama că nu este chiar atât de departe căbănuța Jaggermeister. Noi deja urcam mult mai sus de ea, chiar și fără să fim capabili să utilizăm teleski-ul, adică cea mai proastă invenție din istoria omenirii.
În condițiile astea, de ce să nu mergem la ea? Și exact asta am făcut :)).
Am urcat până la cel mai fain punct de belvedere de pe Vârtop. Am stat pe niște perne uriașe și ne-am bucurat de soare. Departe nu mai era departe. Mirajul a devenit realitate. Iar încrederea mea în ceea ce pot face a mai crescut puțin. Până la urmă, cred că pot face orice :))).
Revenind la țeluri
Când ești începător în orice domeniu, totul pare greu și succesul pare departe. Dar dacă tu îți dorești puțin, sigur nu vei ajunge la cine știe ce reușită. Am un tablou care spune… Shoot for the moon. Even if you miss, you’ll land among the stars. Și cam așa e treaba. Dacă ai țeluri mărețe, dacă îți dorești lucruri mărețe, chiar dacă nu reușești să ajungi până acolo, tot ajungi mai sus decât dacă pornești de la un scop mic de la bun început.
Poate sună filozofic și ciudat, dar nu trebuie să îți fie niciodată teamă să visezi. Pentru că atâta timp cât te mulțumești doar cu ceea ce ai, mult sau puțin, doar atât vei avea. Dar dacă îți dorești mai mult, dacă lupți pentru ceea ce vrei din tot sufletul tău, vei ajunge în locuri la care poate nici nu visai. Viața are tendința să ne dea ceea ce ne dorim, dar trebuie să punem și noi partea noastră.
Mi-e dor de căbănuța Jaggermeister. Mi-e dor de liniște și de căldura soarelui pe fața mea. Mi-e dor de liniștea de acolo. Dar sunt sigură că viața îmi rezervă mult mai multe momente de genul acela. Pentru că mi le doresc. Și pentru că muncesc pentru ele.
Ce articol simpatic, Andra! 🙂 Da, asa e, si eu cred ca daca we „settle”, exact asta o sa primim – si e fain sa tintim mai sus, si mai ales sa nu fim dezamagiti daca nu ajungem acolo, pentru ca sigur ajungem macar mai departe decat daca nu am fi tintit in the first place.