Zilele astea am tot ajuns pe la Spitalul Municipal din Timișoara. Nu am nimic, nu vă faceți griji, dar a trebuit să vizitez pe cineva. Și dacă de obicei evit pe cât posibil spitalele și oamenii bolnavi, de data asta am promis că nu o să mă sustrag așa că nu am mai prea avut de ales.
Probabil pentru că merg extrem de rar la spital, m-a izbit modul în care se prezintă municipalul nostru. De unde să încep? Cred că cel mai deranjant a fost mirosul. Nu era mirosul ăla de medicamente pe care oricum îl detest, era… iz de stătut și oameni bolnavi și mizerie. Nu îmi venea să ating nimic pentru că mi se părea că peste tot sunt microbi și viruși și cine știe ce iau. Cred că am devenit instant ipohondră.
M-a șocat dezorganizarea. Erau oameni peste tot: bolnavi, rude, asistente, toți claie peste grămadă la intrare. Iar în momentul în care am intrat în salon și am văzut 8 paturi într-o cameră de… cât să zic?… 50 de metri patrati… m-a apucat toată groaza. Și unii erau cu furtune, cu perfuzii, cusuți, cu sondă. M-a apucat durerea de cap și îmi venea să stau în mijlocul salonului ca nu cumva să ating ceva.
Nu am vrut să stau jos și mă uitam din 5 în 5 minute la ceas ca să văd dacă a trecut timpul required ca sa nu fiu impoliticoasa. Iar in momentul in care am ajuns afara, deja am inceput sa fac lista analizelor pe care ar trebui sa mi le fac si a tuturor alimentelor care ar trebui consumate pentru a avea o sanatate de fier :))).
