Am cunoscut-o pe Ana Munteanu la Giroc, in timpul unui eveniment pentru copiii din clasa Danielei, cu ceva timp in urma. M-a impresionat modul in care citea povestile, expresivitatea, tonul vocii, cum reusea sa mentina atentia unui public nu tocmai usor. Asa ca am adaugat-o pe Facebook, adica ce ar face orice stalker de pe planeta :))), pentru ca eram sigura ca am multe de invatat de la ea.
Am regasit-o in piesa In afara jocului, care mi-a placut la nebunie. Si dupa Fest-FDR, am zis ca Ana Munteanu este persoana perfecta cu care sa discut despre teatru, viata si Timisoara (stiam ca ea a demarat Borcanul cu ulei, proiect ce viza colectarea uleiului menajer uzat).
I-am destainuit toate acestea Anei, dupa care am rugat-o sa imi spuna cate ceva despre ea. Si pentru ca nu stia de unde sa inceapa… ne-am intors la origini.
Ana Munteanu: M-am nascut si am crescut in Bucuresti. Am terminat facultatea de teatru. Dupa care am avut nevoie de o pauza si am zis sa vin in Timisoara. Mi-a placut foarte mult orasul. Am zis sa raman putin pe aici (rade). Apoi a aparut Ari, baietelul meu. Si am decis ca acesta este orasul in care vreau sa imi cresc copilul pentru ca are un alt tempo si o energie pozitiva. Chiar daca fac naveta Bucuresti-Timisoara constant, pentru diverse proiecte, aici ma simt bine, ma simt acasa.
Andra: Care este diferenta dintre oamenii din Timisoara si cei din Bucuresti?
A.M. Nu vad nici un fel de diferenta. Nici macar in public. Adica oameni faini sunt peste tot si oameni mai putin faini sunt peste tot. Depinde peste cine dai. Si depinde cum privesti tu lucrurile, daca le lasi sa te afecteze sau nu. Daca as fi vrut sa fac film, adica mai mult film, trebuia sa locuiesc in Bucuresti pentru ca acolo se intampla actiunea. Acolo sunt castingurile. Acolo se filmeaza. Dar teatru poti face oriunde. Public gasesti peste tot. Indiferent ca este vorba despre Bucuresti, Timisoara sau alte orase din tara.
A: Cum este publicul din Timisoara?
A.M: Mmm… aici lucrurile merg putin mai greu pentru ca nu exista o scena independenta. Nici cerere nu exista pentru ea. Publicul nu este educat in acest sens. O scena independenta ofera mult mai multa libertate artistului. Iar publicul trebuie sa fie deschis spre o experienta diferita de teatrul traditional. Din pacate, in Timisoara suntem prea saraci pentru asa ceva. Artistii nu au parte de sustinere financiara pentru experimente.
A: Intotdeauna ai stiut ca vrei sa fii actrita?
A.M: Nu am vrut si nu vreau sa fiu actrita. (Rade) Provin dintr-o familie foarte creativa. Mama a lucrat in teatru, matusa mea era actrita, am avut in jurul meu pictori, arhitecti. Si m-au impins de la spate. Chiar i-am reprosat mamei mele ca nu m-a incurajat sa urmez un alt drum. Mai ales ca eu sunt foarte organizata si am o gandire mai degraba analitica, decat extra creativa. Cand eram mai mica faceam sedinte de casa, atat de organizata eram.
A: Acesta este motivul pentru care ai inceput sa te implici in altfel de proiecte decat cele de la teatru? Cum este Borcanul cu ulei, de exemplu.
A.M: Exact! Eu consider ca viata mea a inceput dupa ce l-am nascut pe Ari. Din acel moment am simtit ca am facut ceea ce trebuia sa fac si am trecut la a ma descoperi pe mine si a face ceea ce imi place. De atunci ma simt libera sa fac ceea ce vreau. Si am crescut ca si actrita, am reusit sa trec peste anumite nemultumiri pe care le aveam, dar am si inceput sa imi doresc sa fac mai mult. Acum vreau sa fac ce imi place. Sa fiu pe scena imi place, dar eu vreau sa fiu in contact direct cu oamenii, sa le schimb viata. Din acest motiv am si ales sa joc in piese care aveau o latura sociala sau personala.
A: Chiar eram curioasa – in cate piese ai jucat pana acum?
A.M: Pff… am jucat in multe piese. Chiar nu le mai stiu pe toate acum. Vreo 3 chiar s-au casat.
A: Dar care a fost preferata ta?
A.M: Chiar nu pot sa spun ca am o preferata. Fiecare rol a reprezentat o alta parte a mea. Avioane de hartie mi-a placut foarte mult pentru ca e despre adolescenti si spectatorii pleaca acasa cu ceva. Pentru mine aplauzele nu sunt cele mai relevante. Sunt doar un ritual. Eu vreau sa joc in piese de la care oamenii sa plece cu o lacrima in ochi, cu ceva in inima. Oricum toata treaba cu teatrul este extrem de subiectiva si din acest motiv incerc sa gasesc si alte locuri in care pot activa astfel incat sa fiu sigura ca ceea ce le transmit oamenilor ajunge la ei.
A: De ce crezi ca s-a format cumva ideea ca teatrul este doar pentru un grup elitist, iar restul lumii nu ar trebui sa se bucure de el? Pentru ca eu, la un moment dat, asa ajunsesem sa percep acest fenomen.
A.M: Nu cred ca teatrul este doar pentru anumite grupuri. Adica acest lucru se poate intampla cand vine vorba de teatrul independent, insa teatrul national ar trebui sa aiba ceva pentru fiecare. Si cred ca acest lucru se intampla in Timisoara. Singurul inconvenient este frecventa pieselor, cumva. Adica sunt piese care se joaca o data pe stagiune si asa e greu si pentru noi. Pur si simplu uitam textul. Nu putem sa construim intre noi. De exemplu Avioane de hartie am jucat-o de mai multe ori si am simtit diferenta. Teatrul e un organism viu si asta imi place la el. Si cand ai colegi misto si un text misto, e viata acolo!
A: Unul dintre proiectele in care te-ai implicat si pe care le stiu eu este Borcanul cu Ulei. Dar nu s-a mai auzit nimic despre el de ceva timp. Ce se mai intampla cu Borcanul?
A.M: Da, Borcanul cu ulei este un proiect la care tin foarte mult. Eu chiar vreau sa fac din Timisoara primul oras din Romania in care se strange ulei serios. Si ca sa realizam acest lucru peste 10 ani, trebuie sa educam generatiile tinere. Pentru ca am umblat o vara intreaga cu cargo bike-ul si am strans peste 1000 de litri de ulei, insa nu era o metoda fezabila. Atunci ma pregateam si pentru maraton, iar plimbatul cu cargo bike-ul m-a ajutat. Dar, daca iti spune cineva ca Timisoara este plata, sa nu crezi. Eu cu cargo bike-ul simteam fiecare delusor (rade). Totusi, inca avem 2 volutare, una in Calea Sagului si una in Dacia, cu mine 3, care strang ulei si ma bucur foarte mult ca zilnic ne scriu oamenii pe Facebook si vin sa ne aduca ulei uzat. Dar problema este una de educatie, cum am spus. Din acest motiv am demarat o colaborare cu cei de la Universitatea de Vest. O sa punem cate un recipient de colectare in fiecare dintre caminele UVT si daca studentii vad, vor invata. Ei inca sunt la varsta la care isi pot forma obiceiuri noi. Si dupa ce vor invata ei, isi vor invata copiii si o sa avem 2 generatii care o sa fie obisnuite asa. Deci lucrurile se vor putea schimba incet, dar sigur.
A: In afara de Borcanul cu ulei, ce alte proiecte mai ai in gand?
A.M: Pai eu am avut toata viata in mine dorinta asta de a face ceva. De mica eram activista :))). In liceu am fost voluntar Salvati copiii si asta am facut si in prima vara in care m-am mutat in Timisoara, iar acum am mai primit cateva propuneri de colaborare, despre care nu vreau sa vorbesc inca. Cert este ca mi-am dat seama ca pentru a face o schimbare trebuie sa actionezi la nivel politic. Nu vreau sa fiu eu politician, dar vreau sa am know how-ul pentru consiliere. De-asta am inceput un master de politici publice si daca vine cineva la mine, indiferent de culoarea politica si imi spune ca vrea sa faca ceva, iar eu cred in proiectul lui, il ajut. A devenit tot mai clar pentru mine ca multi dintre cei care ne conduc nu au nici cea mai vaga idee cu ce se mananca chestia asta. Si in 4 ani nu au timp sa isi dea seama. Ba mai mult, daca incep sa puna intrebari, lumea se uita cu suspiciune la ei. Pentru ca exista oameni carora le convine, pur si simplu, situatia aceasta. Ceea ce nu este ok deloc. Si scuza asta cu Traim in Romania… nu merge. Noi suntem Romania si noi facem schimbarea. Si asta e valabil si pentru teatru.
Povestile au mai continuat, insa trebuie sa mai pastrez ceva si pentru data viitoare. Ana este un om minunat si sunt sigura ca va schimba lumea. Iar daca nu o va face ea, o va face, cu siguranta, Ari. Dar pana va creste el mare, fiti voi schimbarea pe care vreti sa o vedeti in lume. Si mergeti la teatru.
Esti extraordinara ! As dori sa pot realiza si eu acest proiect la Bacau. Ai un băiețel minunat , iar tu esti o luptătoare ! Felicitări Ana !