Culmea răbdării

Săptămâna asta sunt pe val şi am o problemă cu răbdarea :))) aşa că m-am gândit să vă povestesc despre unul dintre rarele mele momente de calm. De fapt am fost de-a dreptul monument de calm.

Eram destul de mare deja, pe vremea când se întâmplau toate acestea, dar eu încă mă consideram copil şi toată lumea mă considera. Era o iarnă grea la Sălaş, cu multă zăpadă şi, mai mulţi copii, am plecat la săniuş, pe un deal din apropierea satului. Majoritatea eram prieteni buni, însă cu noi era şi my Nemesis, o să îi spunem Ştrumfi (prietenii ştiu de ce :))). Ea era o fată destul de mică de statură, puţin chubby aşa şi incredibil de enervantă.

Şi cum ne dădeam noi cu sania, a început să arunce cu bulgări de zăpadă după mine. De obicei reacţionez imediat când vine vorba de bătăi cu bulgări, dar de data asta doar stăteam liniştită pe sania mea. Şi practic nici nu prea aveam de ce pentru că fata asta avea cea mai proastă ţintă ever. Nici măcar nu m-a nimerit, dar ea continua să dea după mine.

Eu, monument de calmitate, îi tot ziceam: Ştrumfi, stai cuminte că nu vreau să te bat. Ştrumfi, lasă-mă-n pace că nu am chef!

Ea râdea parcă era posedată, dădea cu bulgări şi mă întreba de ce nu ripostez şi dacă mi-e frică.

Bineînţeles că toată lumea, fiind perfect conştientă de animozitatea dintre noi, aştepta ca eu să explodez. Mai ales că îmi sunt prieteni vechi şi mă cunosc destul de bine. Eu, nimic! Parcă eram un călugăr din ăla budist, ceva airbender extrem de calm şi de liniştit, cum nu mă mai văzuse nimeni niciodată.

La un moment dat, după vreo 5 minute de one man show, Marta, vocea raţiunii de când o ştiu eu, a luat atitudine: Ştrumfi (să nu credeţi că noi chiar îi spunem în faţă Ştrumfi, dar nu pot da numele pe post :))), ar cam fi cazul să mai termini! şi aşa s-a terminat totul.

Însă, în drum spre casă, cum mergeam noi 2, mi-a spus: Nu ştiu cum ai avut TU atâta răbdare. Nici eu nu aş fi avut!

La care eu, ca o mamă a înţelepciunii, i-am răspuns: Marta, a fost ca şi cum Dumnezeu ar fi pus mâna pe mine şi orice ar fi făcut ea nu avea cum să mă afecteze.

Ce ziceţi de asta? :)))

2 thoughts on “Culmea răbdării

  1. Aliceee_traveler says:

    Eu sunt un om foarte calm, foarte greu ma scoti din pepeni, dar daca o faci incep si ma turez si cu greu ma mai calmez 🙂
    Oricum devizia mea e „no stres” si in general incerc sa pastrez o armonie in viata mea!

    • Andra says:

      Aliceee, asa mi-ar placea si mie sa fiu zen, dar nu pot. Ma dispera la culme cand lucrurile nu merg cum as vrea eu. Plus ca unele faze la care ar trebui sa am rabdare sunt chiar absurde, la modu… nu ar trebui sa se intample, deci de ce as avea rabdare????

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.