Nu înţeleg de ce mai am dulapuri. Ce rost mai au ele dacă eu în fiecare săptămână fac bagaje? Şi pe cât de tare mă disperă bagajele, pe atât de mult iubesc să călătoresc. M-aş duce oriunde, doar să nu stau acasă. Nu vreau să înţelegeţi greşit, din când în când mai merge un weekend la Timişoara, dar să fie cât mai rare ocaziile. Prefer de 1000 de ori să bombănesc toată săptămâna, dar să îmi fac bagajele şi să plec :D.
Nu ştiu dacă am mai spus asta vreodată, dar eu sunt ferm convinsă că am călătoriile în ADN.
Cum am ajuns copilul trenului
Mami şi tata sunt din două sate aflate la doar vreo 7 km distanţă, dar s-au cunoscut pe tren, venind în Timişoara. Pe mine nu cred că m-au proiectat în mişcare, dar încă de mică m-au plimbat cât s-a putut de mult. La început stăteam la Ştiuca (un sat de pe lângă Lugoj) pentru că acolo avea mami repartiţia. Apoi am venit la Timişoara şi am început să mergem la Sălaş.
În entuziasmul ei de tânără profesoară, mami a făcea foarte multe excursii, iar eu şi Andrei am mers de fiecare dată cu ea. Am văzut toată ţara asta cu ajutorul excursiilor ei, ne-am făcut prieteni, ne-am maturizat. Să nu credeţi că am avut parte de tratament special pentru că eram copii ei. S-a purtat cu noi exact ca şi cu ceilalţi copii, a zbierat pe noi la nevoie :))). Apoi am pornit cu taberele la mare, care au fost absolut geniale. Nu o să uit niciodată Năvodariul şi cred că dacă aş ajunge în Bora Bora, tot nu aş iubi vreo staţiune mai mult decât iubesc ceea ce a fost Năvodari.
Iar anii au trecut şi am început să mă îndepărtez din ce în ce mai mult de căsuţa părintească. Am pornit prin Europa, cu avionul şi un bagaj din ce în ce mai mare. Am ajuns chiar o mică expertă în bagaje şi călătorii, deşi de fiecare dată uit câte ceva acasă, cu toate listele mele :))).
Şi totuşi, dorul de ducă nu s-a potolit. Cred că aş putea spune că a crescut odată cu mine. Aş merge oriunde, doar să nu stau acasă :)). Ceea ce se va şi întâmpla mâine :D.
Deci uraţi-mi drum bun şi concediu plăcut. Şi nu vă supăraţi dacă nu o să mai am timp să scriu pe blog :D.
Tare mi-ar placea si mie sa devin copil al trenului, al avionului, ba chiar al strazilor batute la pas, cu rucsacul in spinare. Din pacate, deocamdata ramane doar un vis… Baietii mei sunt puturosi, prefera iesirile scurte, pe la prieteni si, de gura mea, cate o iesire la munte, pentru cateva ore. 🙁
Drum bun, concediu placut- eu sunt relativ mereu pe drum. Am haine si pantofi peste tot, carti la fel, dar mereu am impresia (falsa) ca imi trebuie ceva ce-am lasat in …cealalta parte 🙂
Calatorie placuta Andra
Ma regasesc in tot ce ai spus!
Asteptam detalii despre locatie si impresii/poze cat mai multe
Pingback: Oraş al contrastelor | Iubesc Viaţa