Știți zilele alea în care îți vine să fugi mâncând pământul? Zilele în care oricât de optimist ai fi, oricât de curajos ai fi, oricât de puternic ai fi, simți că ai pleca undeva departe, departe de toți oamenii pe care-i cunoști, de toate problemele și de tot ceea ce cunoști?
Sunt sigură că toți avem zile din astea, mai ales acum când simplul uitat la televizor poate deveni motiv de depresie. Uneori, în asemenea zile, mă gândesc cum ar fi să plec undeva unde nimeni să nu mă cunoască și eu să nu cunosc pe nimeni. Undeva unde să nu trebuiască să vorbesc sau să conviețuiesc cu nimeni. Undeva unde să nu am nici un fel de grijă.
Bineînțeles că atunci când ajung la partea asta mă trezesc la realitate și îmi dau seama că un asemenea loc, unde să nu am griji, nu există. Și chiar dacă ar exista, nu cred că aș putea să plec de tot de lângă oamenii pe care îi iubesc. Pentru că supărările vin și trec. Sunt o parte din viață, dar oamenii pe care îi iubesc îi vreau cu mine pentru totdeauna și nu aș putea să-i părăsesc niciodată.
Pentru că întotdeauna o să mă tragă înapoi Sălașu. Îmi place să mă plimb prin lume și să mă întorc, să ne întoarcem, acolo. Să mă plimb prin grădină. Să aud păsările cum cântă și să fug de nebună, liberă, până rămân fără suflare. Îmi place să văd Retezatul în depărtare când soarele apune și băncile din piață pline de copii. Îmi place să aud râul și Sălașu în întuneric total, când nu sunt aprinse becurile de pe stradă din motive pe care nu le aflăm niciodată.
Și mai mult decât toate astea, Sălașu înseamnă o grămadă de oameni care înseamnă sau au însemnat totul pentru mine și pe care nu aș putea să-i părăsesc definitiv niciodată.
Era sa-ti zic “lasa ca o sa cresti tu mare si o sa vrei sa pleci undeva, oriunde”. Dar apoi am vazut ca ai tot 22 de ani :)) Mai, daca inca nu vrei sa pleci de tot, inseamna ca lucrurile nu sunt inca indeajuns de naspa. Dar cu riscul de a fi putin negativista, iti spun doar: ai putina rabdare 🙂