A fost odată ca niciodată mama Șerica

Mama Șerica s-a născut în ziua de Crăciun a anului 1944 și a fost unul dintre oamenii care mi-au definit existența.

Nu a avut o copilărie ușoară pentru că s-a născut la sat și pentru că s-a născut fată. Când eram mici și era nemulțumită de lucruri pe care le făcea bunicul meu întotdeauna spunea ”Ah, dacă m-aș fi născut bărbat…”

Dacă s-ar fi născut bărbat mama Șerica ar fi fost un lider. Sunt sigură de asta. Pentru că a fost toată viața ei un om foarte puternic, cu o voință de fier. Inima ei nu s-a înmuiat decât atunci când am apărut eu și Andrei, iar în momentul în care s-a născut Alina s-a topit de tot. Până atunci, și-a crescut fetele cu o mână de fier, deși le-a iubit din tot sufletul.

A muncit toată viața la Fabrica de conserve din Hațeg. Îmi amintesc și acum nectarul pe care ni-l aducea de acolo pentru că în anii 90 resursele erau puține și banii trebuiau drămuiți. Dar la fel de mult a muncit pământul. Mama Șerica iubea pământul din tot sufletul ei. Cred cu adevărat că găsea o specie de liniște în munca fizică și de aceea s-a refugiat în ea ani la rând. Mai mult, ne-a învățat și pe noi ce înseamnă asta.

În fiecare vacanță mergeam la Sălaș și în fiecare vacanță era ceva de făcut. De săpat, de plantat, de arat, de semnănat, de treierat, fân de adunat și de făcut clanie (aka căpiță, pentru nevorbitorii de limba sălășeană :)))). Punea cartofi, porumb și cereale. Mergeam câte o zi întreagă la fân și ne coceam pe câmp. Într-un an, pe vremea când eram adolescentă și lumea nu vorbea de SPF, soarele a fost atât de puternic într-o zi de fân încât m-a pârlit toată și, pentru a mă ajuta, mama Șerica m-a dat cu iaurt (pe care îl făcea în casă din lapte de la vaca ei). O experiență nu tocmai plăcută olfactiv, dar eficientă pentru piele :)))).

Când era mama Șerica tânără avea o gospodărie imensă, în ochii mei de copil. Avea în fiecare an vacă și vițel, oi, doi porci, găini, chiar și rațe. Și cumva, deși muncea din greu, nimic nu părea prea greu pentru mama Șerica. Nici îngrijitul vacilor, chiar dacă a avut și vaci care nu erau dintre cele mai ascultătoare și le-a adunat, nu o dată, de prin lanurile de grâu sau porumb ale oamenilor. Nici îngrijitul oilor, care trebuiau duse zilnic la pășune, trebuiau mulse, iar când era iarna mai geroasă, trebuia să le verifici de 1000 de ori pe noapte să vezi dacă au fătat sau nu. Nici făcutul cârnaților și a rezervei pentru iarnă.

Cât a stat mama Șerica la Sălaș, dar mai ales când eram noi mici, cămara era magică, plină de compoturi, dulcețuri, murături, must, cârnați, slănină, bulion, zarzavat pus la borcan. Și ea părea măreață, puternică, un om care va dăinui pentru totdeauna. Un munte de om…

Paradoxal, pe cât era de dură cu restul lumii, pe atât era de blândă cu noi, dacă nu o supăram :)))). Când eram tristă și plângeam, mă lua în brațe și cu lacrimi în ochi îmi spunea ”nu plânge, mamă! Ochii tăi frumoși nu trebuie să plângă…” Uneori mă opream din plâns, alteori nu, dar iubirea pe care o simțeam acolo, în brațele ei, îmi umple și acum sufletul.

Pentru că puterea ei a fost să ne țină pe toți la un loc. Unde era mama Șerica, eram și noi, toată familia. În fiecare vacanță mergeam la ea. Toate sărbătorile le petreceam împreună, familia fiind din ce în ce mai mare și mama Șerica din ce în ce mai fericită să ne vadă pe toți acolo, la Sălaș, acasă.

Drumul lung spre bun rămas…

Mama Șerica a avut primul AVC undeva în 2020 și asta a făcut ca totul să se schimbe. A stat o perioadă la mine acasă, la Giroc și atunci am avut parte de o inversare a rolurilor pe care ea a detestat-o, sunt sigură. Nu îi plăcea să stea nimeni prea mult după ea, însă noi ne doream cu toții să fie bine. Din păcate, rezultatul RMN-ului de atunci, pe care nu îl voi uita niciodată, a fost foarte clar: creierul ei intrase în degradare și, mai rapidă sau mai înceată, aceasta nu putea fi oprită. Până la urmă, corpul va rezista cât va rezista inima ei.

Ceea ce nu știau doctorii la momentul respectiv era cât de puternică era inima ei. Pentru că inima ei a rezistat încă 5 ani, în ciuda a multe AVC-uri. Poate nu pare chiar atât de mult timp, însă a fost suficient pentru ca mama Șerica să își poată cunoaște cele 2 strănepoate și ele să o cunoască pe ea. Și da, poate că nu își vor aminti foarte multe, dar ceva din ea va trăi mereu în ele, sunt sigură de asta. Așa cum sunt sigură că Kira are ochi albaștri pentru că eu am cunoscut-o pe buna Măriți (mama lui mama Șerica) și ceva din ea a trăit în mine… chiar dacă a murit când eu aveam doar 1 an.

La finalul final… am simțit o disociere tot mai pronunțată între omul care era și omul care știam eu că e ea și, cumva, m-am retras față de ea. Din păcate, nu pot spune că regret neapărat acest lucru. Pentru că a fost un mecanism de apărare. Să văd omul puternic care îmi alunga tristețea devenind tot mai neputincios nu a fost simplu pentru mine. Mai ales știind cât de greu este, de fapt, pentru ea…

Sunt sigură că momentul în care s-a dus a venit ca o binecuvântare pentru ea, însă pe mine m-a lăsat cu un gol uriaș în suflet care știu că nu va putea fi umplut niciodată. Îmi va fi dor de ea toată viața… chiar dacă știu că ea va veghea mereu asupra mea…