Mi-am dorit sa ajung la Petrila inca de anul trecut cand, in deschiderea Ceau, Cinema! am vazut documentarul Planeta Petrila. Am fost atat de fascinata de el, inca am stiut ca trebuie neaparat sa ajung sa vad cu ochii mei ce a mai ramas din mina Petrila. Deci in momentul in care Flavius a descoperit pe Facebook evenimentul Ziua Minelor Deschise, ce trebuia sa se desfasoare fix de 1 mai, am hotarat ca a venit momentul propice sa vedem cu ochii nostri in ce stadiu mai este acest oras minier atat de prosper in perioada comunista.
Planeta Petrila
Din momentul in care am intrat in oras am realizat de ce documentarul si asociatia care a fost creata acolo poarta numele de Planeta Petrila. Acest oras este o cu totul alta lume. Extrem de prosper ante 1989, a ramas doar o umbra, cu locuitori ce par pierduti, uitati de Romania lui 2018. Blocurile, simbol al prosperitatii comuniste, sunt mai mult goale. Strazile, chiar si in zi de sarbatoare, sunt aproape pustii. Oamenii par sa poarte regretul ca pe o coroana. Iar cand vorbesc, aproape le dau lacrimile.
Petrila este o dovada foarte clara a situatiei deplorabile in care a ajuns Romania dupa 1989. Nu laud acum comunismul. Visul muncitoresc nu este pentru mine. Dar adevarul este ca toate asteptarile pe care oamenii le-au avut la revolutie s-au dus pe apa sambetei. Iar noi traim intr-o tara in care dezvoltarea economica, asa putina cum e ea, este atat de concentrata in cateva centre urbane, inca in curand in Romania vor mai fi doar oameni batrani, raspanditi razlet prin tara si niste orase mari si supra populate, sufocante de-a dreptul pentru ca ele nu au fost gandite pentru atat de multi locuitori.
Shrinking cities
Si nu am observat doar eu acest fenomen, ci si realizatorii expozitiei Shrinking cities, care au reusit sa surprinda intr-o maniera absolut infioratoare decaderea oraselor mici si medii din Romania. M-a durut sufletul sa vad cladiri absolut extraodinare lasate in paragina complet. De exemplu cladirea bailor austriece din Herculane sau ceva centru de tratament din Onesti. Nu am inteles niciodata cum au ajuns asemenea cladiri de patrimoniu niste ruine. Iar la un moment dat a trebuit sa parasesc incinta expozitiei pentru ca imi era frica sa nu ma apuce plansul.
Mina Petrila
Sa vorbim putin si despre mina, pentru ca de-asta am ajuns acolo. Din documentar stiam ca existau cateva cladiri declarate monumente industriale, iar restul au fost facute una cu pamantul. Deci ma asteptam la un peisaj usor post apocaliptic pe care l-am si primit.
In vremurile de glorie, mina Petrila a fost un complex urias unde munceau 5000 de oameni. Acestia nu aveau cum sa fie toti din zona, deci au venit aici barbati si femei din multe parti ale tarii, in cautarea unui viitor mai bun. Si au avut parte de el… oarecum… pentru ca sa lucrezi la 1 km sub pamant, in cea mai adanca mina din Europa, nu e floare la ureche. Dar erau platiti bine. Ieseau la pensie repede. Nu faceau toti silicoza. Deci situatia pentru ei era relativ ok. Macar aveau ce sa le puna pe masa copiilor si un acoperis deasupra capului.
Apoi, in 2015, inainte de inchiderea minei, mai lucrau aici 800 de oameni. Iar intr-un final, un capac urias de beton a fost pus peste marele put. Accidentele si mortii au disparut din memoria colectiva. Iar la Petrila a inceput ecologizarea. Mai multe cladiri au fost distruse. Cativa oameni au luptat, totul pentru a pastra o mana de cladiri ce amintesc de vremuri de mult apuse, pe care natura, incet dar sigur, le ia inapoi de la oameni.
Partea stranie este ca totul pare parasit intr-un mod greu de descris. De parca un copil furios si foarte puternic ar fi trecut pe acolo, distrugand totul in calea lui. Si nu e doar timpul. Nu e doar rugina. E si disperarea unor oameni care, neavand alternativa, au furat din fosta mina tot ce au putut.
Despre modestie si viitor
Sa vezi mina Petrila… sau ce a mai ramas din ea… te aduce foarte repede cu picioarele pe pamant. Cand ajungi in locuri ca acesta, nu ai cum sa nu cobori de pe norisor si sa nu privesti viata asa cum e. Situatia in Romania este foarte grava. Poate ca in orasele noastre dezvoltate traim bine. Dar restul oamenilor o duc foarte rau. Restul oamenilor lupta pentru o amarata de paine sau pentru niste cladiri in care au muncit toata viata. Restul oamenilor exprima prin grafiti suferinte ce nu pot fi exprimate prin viu grai. Ceilalti oameni striga dupa ajutor, iar noi suntem surzi la nevoile lor.
Nu vreau sa par dramatica, desi sunt. Dar aceasta este realitatea zilelor noastre. Acesta este adevarul pe care l-am gasit la Petrila. Si sfatul meu pentru voi este sa cautati aceste locuri si sa le vizitati. Sa va treziti la realitate si, impreuna, sa incepem sa facem cate ceva pentru lumea asta. Nu mai putem trai rupti de realitatea sociala doar pentru ca noua ne este bine. Pentru ca nu stim niciodata cand se intoarce roata.
