Sunt zile bune și zile oribile, iar astăzi a fost o zi… sub orice critică.
M-a prins din urmă oboseala. M-a prins din urmă lipsa somnului. M-a prins din urmă lipsa mașinii… și frigul.
Detest frigul!
După atâtea zile de suplimentare (inclusiv în weekend) și atâtea activități, era clar că trebuia să mai am și eu un moment de respiro. Doar că nu mă așteptam să mă lovească așa dintr-o dată.
Toată ziua am fost zombie, la limita funcționalității. Am zis clar că nu stau la nici o suplimentară, mai ales că trebuia să mai și merg cu tramvaiul acasa. Am sperat să treacă repede, să mă detașez de tot și să ajung cât mai repede în patul meu, la căldură. Din păcate, nu a fost atât de simplu.
Stăteam liniștită pe locul meu când lângă mine s-a așezat un bărbat. Nu l-am băgat în seamă și mi-am văzut de ale mele. Când mai aveam puțin până la stația mea m-am ridicat ca să merg spre ușă. Eu m-am ridicat, dar el nu a schițat nici un gest să mă lase să trec. M-am uitat la el și i-am spus exact așa: Trebuie să cobor… dar fără nici un fel de inflexiune ciudată a vocii, nu răstit nu nimic. Mă gândeam că poate nu m-a văzut sau ceva. Moment în care el a început să se răstească la mine, să îmi spună că sunt o nesimțită și o needucată pentru că, vezi Doamne, nu l-am rugat să mă lase să trec.
Am fost atât de șocată încât câteva secunde nici nu am putut spune nimic. Apoi am vrut să comentez, dar m-am uitat la el și m-am speriat și am spus doar Păi trebuie să cobor… aveam însă o voce de nici nu m-aș fi recunoscut.
Eram speriată și nu mi-a plăcut deloc.
NU mi-a plăcut să mă simt neputincioasă. NU mi-a plăcut că nici unul dintre ceilalți călători nu a luat atitudine. NU mi-a plăcut să mă simt o victimă.
Pentru că eu nu am făcut nimic. Nu trebuia să îmi cer voie să ies pentru că nu eram sechestrată acolo. Orice om care stă la margine în tramvai știe că trebuie să se ferească atunci când persoana de la geam se ridică… mai puțin bărbatul acesta.
Și acum când mă gândesc la incident îmi vine să plâng – de nervi, de frustrare, de frică (acum înțelegeți de ce nu merg cu tramvaiul?). Iar partea tristă este că realizez că societatea este așa cum este pentru că fiecare dintre noi închide ochii în fața nedreptăților.
Dar refuz să mai fiu o victimă, deci dacă aveți ceva sugestii de cursuri de auto-apărare sau box (mi-ar plăcea mult boxul) aici în Timișoara, vă rog să îmi spuneți și mie.
Acum trebuie să mai dorm puțin.
Somn ușor!
Eu nu am vazut tramvai cu 2 scaune lipite (sa nu-mi spui ca si pe cealalta parte mai erau inca 2, deci 4 pe interval?!) dar nici nu am fost vreodata in Timisoara..
Nuuuu, pe o parte sunt 2 lipite si pe cealalta parte un singur scaun. Si in Timisoara toate sunt asa. Din pacate, Lea singure erau ocupate si eu eram prea zombie ca sa stau in picioare. Dar asta e… inveti cate ceva din fiecare experienta 😛
Eu sper sa invat box ;)))
Capul sus si fii ferma, mentine mereu privirea si daca nu esti sigura pe tine acest lucru nu trebuie sa-l simta cel care te ofenseaza cu ceva! Frica se simte si atunci creste tupeul in unii, tupeu pe care nu l-ar avea deloc cand se simt infruntati.
Hapi, iti multumesc pentru incurajare. Nici nu stii ce bine mi-a prins!