Mult timp mi-am dorit din tot sufletul să vizitez Maramureșul, iar toamna aceasta am avut, în sfârșit, ocazia.
Vineri dimineața am plecat devreme, iar drumul a fost… complicat. Am mers pe sate, nu pe drumul european până la Oradea pentru că acesta se lucrează. Ne-am rătăcit de câteva ori și, seara pe la 6, urcam Gutâiul. Până la urmă, încet dar sigur, am ajuns la destinație, Hotelul Salina din Ocna Șugatag. Era prea târziu pentru a mai vizita ceva, așa că ne-am bucurat de piscina cu apă sărată, încălzită, ce se afla în incinta hotelului. Timp de 2 ore am stat ca ouăle în saramură, plutind în apa sărată ca în imponderabilitate.
Sâmbătă ne-am trezit cu forțe proaspete, pregătiți să vedem ce are Maramureșul de oferit. Primul punct pe ordinea de zi a fost cel mai cunoscut obiectiv turistic din zonă, Cimitirul Vesel din Săpânța. Până să ajung să-l văd, eram emoționată, în primul rând pentru că eu nu sunt fană a cimitirelor, însă acesta chiar mi-a plăcut. Ion Stan Pătraș, creatorul majorității crucilor din cimitir, a fost un artist cu adevărat extraordinar și a reușit să transmită învățăturile sale în special lui Dumitru Pop, care, după moartea maestrului Pătraș, a continuat arta sa. 
După cum e tradiția, crucile sunt realizate din lemn de stejar, atent sculptate și pictate într-o nuanță specifică de albastru, numită albastru de Săpânța. Pe ele este scris, în grai maramureșan, un epitaf amuzant, în care este menționat numele persoanei și lucrurile care au fost importante pentru el. De asemenea, în locul fotografiei tradiționale, este sculptată o imagine care-l reprezintă pe posesorul crucii într-un cadru specific vieții sale.
(Tot în Săpânța se găsește cea mai înaltă biserică de lemn din Europa, însă, din păcate, noi nu am aflat la timp de acest aspect și nu am văzut-o.)
De la Săpânța am plecat spre Sighet, pentru a vizita Memorialul Vicitimelor Comunismului. Clădirea era fost închisoare din Sighet, locul unde au murit sute de oameni, printre care și nume ilustre ale istoriei noastre, dintre care o să-i amintesc doar pe Iuliu Maniu și Gheorghe Brătianu. Memorialul nu are cum să nu te impresioneze. Să vezi condițiile în care trăiau oamenii aceia, să vezi câte locuri au existat în România în care oamenii au fost omorâți și 
torturați doar pentru că nu se încadrau în cerințele regimului, să vezi poze cu femei și copii persecutați, murdari și bătuți și mii de nume înșirate pe un zid, nu are cum să te lase rece. Mi-a venit să plâng de mila lor… și acum îmi vine să plâng și nu pot decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu că eu nu am trăit pe vremea aceea, că am avut o copilărie minunată și că singurele lucruri pe care le știu de pe vremea aceea sunt cele care-mi sunt povestite.
Am fost reticentă în a vizita acest Memorialul, dar după ce am făcut-o am ajuns la concluzia că toți ar trebui să vizităm locul acesta măcar o dată. Mai ales noi, cei care nu am trăit pe pielea noastră ororile acelor vremuri. Pentru că e ușor să spui că vai, a fost urât pe vreme comuniștilor, dar până nu vezi, cu ochii tăi, anumite lucruri. Până nu intri, cu teamă în suflet, în celula neagră și nu citești mărturiile celor închiși și torturați, nu poți realiza oroarea care au trăit-o oameni absolut normali, femei și copii care nu aveau nimic de-a face cu regimul, doctori care pur și simplu au ajutat oameni bolnavi, pentru care a fost mai important jurământul lui Hypocrate decât cererile regimului. În fața unei asemenea dezolări, nu poți decât să spui o rugăciune pentru sufletele lor și să aprinzi o lumânare în capelă. Apoi, să te bucuri din plin de libertatea ta, de viața ta, de fiecare clipă.
Următoarea oprire a fost la Mănăstirea Bârsana. 
Amplasată în cel mai pitoresc peisaj cu putință, complexul este o minunăție și găzduiește a doua bisericuță de lemn ca înălțime din Europa. El cuprinde mai multe corpuri de clădire, inclusiv unul destinat cazării turiștilor, întregul complex fiind îngrijit de doar 10 măicuțe.
Totuși, ceea ce m-a impresionat cel mai mult la mănăstirea aceasta, dar și la celelalte locuri din Maramureș, este talentul cu care oamenii lucrează lemnul. Este nevoie de multă răbdare și de multă măiestrie pentru a realiza asemenea construcții din lemn, pentru a crea fiecare poartă, fiecare stâlp, fiecare detaliu puțin diferit. Din păcate, aceasta este o artă pe cale de dispariție.
Duminică am decis să nu plecăm direct acasă, ci să vizităm Mănăstirea Rohia, locul care l-a convins pe filosoful și poetul evreu Nicolae Steinhardt să treacă la ortodoxism și să se călugărească, după care l-a 
inspirat să scrie Jurnalul fericirii. Pe un drum șerpuit, ascunsă de copaci, Mănăstirea își așteaptă vizitatorii. Spre deosebire de celelalte biserici și mănăstiri din Maramureș, la Rohia totul este din piatră sau săpat în piatră. Liniștea care se inspiră aici este aproape palpabilă, iar amprenta lui Nicolae Steinhardt a rămas adânc întipărită în incinta mănăstirii. Mormântul său poate fi vizitat de către pelerini, precum și chilia, iar în numele său va fi realizat un monumental Centru Cultural-monastic, ce va găzdui biblioteca mănăstirii, muzeul acesteia, muzeul Nicolae Steinhardt, o editură, o tipografie și alte încăperi cu specific cultural-religios. Ceea ce impresionează la acest proiect este dimensiunea colosală, care poate fi observată chiar și în condițiile în care nu este finalizată.
Târziu, aproape de miezul nopții, ne-am întors în Timișoara. Eram obosiți, nerăbdători, dar și mulțumiți, împăcați. Au fost 3 zile încărcate de însemnătate, de frumusețe și de pace. Au fost 3 zile minunate în care ne-am îndrăgostit de Maramureș.
Concluzia la care eu am ajuns e că oricine, măcar o dată în viață, trebuie să viziteze Maramureșul.
