”Și atunci, ce e libertatea?” la Cinema City

Cred că toți am ajuns, în ultimul an și jumătate, să ne punem întrebarea aceasta: ce e libertatea? Și pentru mulți dintre noi, născuți cu puțin înainte de ’89 sau după, a fost pentru prima oară când a trebuit să facem acest lucru. A fost o schimbare dubioasă de paradigmă, greu de acceptat pentru oameni care au trăit cu relativ puține restricții. Pentru oameni care au venit și au plecat din țară după bunul chef, au circulat pe drumurile patriei când și cum au vrut (aproximativ acum, înțelegeți), au învățat unde au dorit (în limita posibilităților), au fost, în accepțiunea generală a cuvântului, liberi. Însă viața nu a fost întotdeauna așa, după cum știm și arată și filmul lui Andrei Zincă, de-a lungul istoriei românii și minoritățile naționale s-au confruntat de multe ori cu situații în care libertatea le-a fost puternic îngrădită, iar acest lucru a lăsat cicatrici adânci în memoria noastră națională.

Să începem cu filmul

Totuși, trebuie să încep prin a vă povesti despre film pentru că nu m-au apucat ideile filosofice din senin. Și atunci, ce e libertatea? este un film documentar, bazat pe poveștile Anei Blandiana, despre viața celor deportați în 1951 în Bărăgan. Filmul este foarte fain realizat, cu o distribuție minunată, pornește de la un cadru general al vremurilor (Herculane, 1951), după care acțiunea evoluează rapid cu strămutarea în mijlocul câmpului și adaptarea la noile condiții a unui grup destul de pestriț de oameni.

”Insula” după cum o numește unul dintre personaje, este formată dintr-un neamț ce mai fusese deportat și în Siberia, o unguroaică ce își pierde subit soțul și fiica, un cuplu cu probleme, un tânăr cuplu căsătorit, o bunică, un preot și Culai, supraviețuitorul grupului oricum ai privi lucrurile. Aceștia sunt nevoiți efectiv să supraviețuiască în toamna Bărăganului, să își construiască adăpost, să nu moară de foame și să nu o ia razna, având doar câteva lucruri pe care au putut să le împacheteze și să le care cu ei. Situația este cu atât mai tragică prin prisma faptului că se bazează pe fapte reale, pe povești ale unor oameni care poate nu au apucat sau nu au fost lăsați, la plecare, să ia prea multe cu ei, în nici un caz bijuterii, bani, dulapuri sau mai știu eu ce.

Să spun că filmul este dureros e prea puțin. Să spun că filmul te pune pe gânduri e prea puțin. Și să crezi că acest film reușește, în vreun fel, să răscumpere păcatele și durerea oamenilor care chiar au trecut prin momentele acestea înfiorătoare, este imposibil. Pe tot parcursul lui m-am gândit la chestia asta. Spunem povești în speranța că vom remedia, cumva, păcatele trecutului. În speranța că undeva, cineva, cumva, va reuși să îndrepte răul ce a fost făcut de-a lungul istoriei, iar noi toți nu vom mai resimți dezrădăcinarea și dezbinarea ce a măcinat acest popor vreme de generații. Spunem povești în speranța că vom construi un pod care să unească dureri din trecut cu izbăviri din viitor.

Nu condamn această inițiativă, departe de mine gândul, însă nu mi se pare nici foarte eficientă. Și nu, nu am o soluție, doar bag de vină în acest moment. Pentru că genul acesta de filme trebuie făcute. Genul acesta de adevăr trebuie spus. Și trebuie spus tare și răspicat pentru că acum avem libertatea să o facem. Prea mult timp am ascuns gunoiul sub preș. Acum e momentul să îl măturăm afară din casă, în văzul copiilor, ca să învețe și să nu facă aceleași greșeli.

Mi-e teamă

Am plecat de la film cu acest sentiment. O groază teribilă pentru lucrurile pe care le putem suporta. Oamenii deportați în Bărăgan au supraviețuit (unii dintre ei) vreme de 5 ani în cele mai inumane condiții. Și-au făcut o viață acolo. Și-au construit case, așezări. Au iubit, au făcut copii, au murit, iar în 1956 a apărut o dubă (sau un Aro) și le-a spus că trebuie să se întoarcă la viața lor. Practic, cei 5 ani au fost șterși cu buretele. Tot ce au trăit a rămas în urmă, o pată eternă pe onoarea și viitorul familiei, iar ei trebuiau să își reia viața… de unde puteau.

În 1956 existau 18 sate fondate de oameni deportați în Bărăgan. Sate în toată puterea cuvântului pentru că oamenii care au ajuns acolo erau deprinși cu greul și destul de descurcăreți ca să intre în categoria cuprinzătoare de ”chiaburi” sau de ”dușmani ai poporului”. Dintre aceste sate, doar 2 mai există în prezent: Fundata, lângă Slobozia și Dâlga, în Călărași. Ce s-a întâmplat cu restul? Au fost pur și simplu șterse de pe fața pământului de autoritățile comuniste. Pentru că ceea ce s-a întâmplat era inuman și nu trebuiau să rămână urme. Comunitatea internațională nu trebuia să afle vreodată despre dramele deportaților în Bărăgan.

Problema, însă, nu este că au fost dărâmate satele. Problema este că, ulterior, oamenii care au fost deportați au rămas cu acest stigmat. Deși mulți s-au întors la casele lor, nu au fost lăsați niciodată să uite că au fost deportați. ”Păcatele” nu le-au fost iertate niciodată și s-au transmis, mai departe, copiilor. Mai mult, ele s-au transformat într-un sentiment de rușine pe care acești oameni au început să îl simtă de parcă ei ar fi făcut ceva greșit, nu statul.

Și de-asta mi-e teamă.

Dacă s-a întâmplat atunci… de ce nu s-ar mai întâmpla?

Pentru că noi suntem liberi, poate veți spune…

… dar ce e de fapt libertatea?

Dicționarul explicativ al limbii române spune în felul următor:

LIBERTÁTE, (4) libertăți, s. f. 1. Posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință. ◊ Loc. adv. În libertate = după bunul-plac, nestingherit. ◊ Expr. A-și lua libertatea să… (sau de a…) = a-și îngădui, a-și permite să… 2. Starea unei persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și civile în stat. ♦ Starea celui care nu este supus unui stăpân. ♦ Situația unei persoane care nu se află închisă sau întemnițată. ◊ Expr. A pune în libertate = a elibera din închisoare, din arest etc. 3. Independență, neatârnare (a unui stat față de o putere străină). 4. (La pl.) Drepturi fundamentale recunoscute prin Constituție cetățenilor, de dezvoltare și liberă manifestare a personalității (libertatea cuvântului, a presei etc.). ◊ Libertate individuală = dreptul care garantează inviolabilitatea persoanei. Libertate de conștiință = principiu formal în societatea modernă pluralistă, care face posibilă acțiunea în conformitate cu propria conștiință, în principal în ce privește religia.. Libertate de gândire = drept al cetățeanului prevăzut de constituțiile democratice, de a-și exprima modul propriu de gândire. – Din fr. liberté, lat. libertas, -atis.

Sună frumos definiția, pare garantată de puteri mai mari decât noi. Doar că așa cum ne-au dat această libertate, aceleași puteri pot să ne-o și ia. Toți oamenii care au fost deportați în Bărăgan au fost, până la un moment dat, liberi. Chiar și după deportare au avut parte de libertatea de a merge oriunde pe o rază de 15 km de locul în care au fost lăsați. Nu a venit nimeni să le spună cum să trăiască sau cum să gândească. Din multe puncte de vedere, au fost mai liberi decât înainte de deportare. Au trăit mai rău, dar au fost mai liberi.

Noi, acum, azi, suntem relativ liberi. Avem restricții de circulație, deci nu mai suntem la fel de liberi ca în 2019, dar suntem liberi în cea mai largă accepțiune a termenului. Însă, după cum ne-a învățat 2020, această libertate poate fi îngrădită foarte ușor, foarte rapid. Și da, românul e descurcăreț, iar în film Culai este întruchiparea acestei credințe. Mulți spun că de-asta ne și merge cum ne merge, dar asta e altă discuție.

Deci românul e descurcăreț, libertatea e relativă, iar noi oricum ne dorim întotdeauna ceea ce nu putem avea și apreciem prea puțin ceea ce avem. Consumerismul ne-a spălat pe creier. Și atunci, ce e libertatea?

Îmi pun întrebarea și nu reușesc să dau un răspuns precis, iar asta mă sperie. Aș mai putea scrie încă 1000 de cuvinte despre film și despre libertate, dar nu cred că ar ajuta la ceva. Ideea de bază e simplă în esența ei: libertatea este în fiecare dintre noi. Dacă mintea ne este liberă, corpul poate fi în lanțuri (nu mai știu cine a spus asta, sigur nu e doar de la mine). Deci păstrați-vă mintea liberă și deschisă, nu o legați cu lanțuri, prejudecăți sau temeri. Doar așa putem să fim toți liberi.

P.S. Am uitat să menționez faptul că filmul Și atunci, ce e libertatea? deja a primit o grămadă de premii printre care: Audience Choice Award Best Romanian Film la TIFF, Best International Film la Sedona International Film Festival și Audience Award la SEEfest. Și dacă asta nu vă convinge să mergeți să îl vedeți (e disponibil începând de astăzi în rețeaua Cinema City), sigur o va face trailerul:

P.P.S: Mulțumesc, Cinema City România pentru invitația la avanpremieră. A fost extraordinar!