Părerea mea despre învăţământul românesc

M-am gândit foarte mult dacă să abordez acest subiect. Ştiu că e un subiect sensibil şi eu sunt departe de a fi un expert în domeniu. Însă consider că apartenenţa mea relativ recentă la clasa elevilor şi faptul că mami munceşte în domeniu mi-au oferit o perspectivă destul de amplă asupra învăţământului românesc.

Şi din toate schimbările care au avut loc în ultimul timp, eu am identificat 2 mari probleme cu al cărui mod de prezentare mediatică nu sunt deloc de acord.

Când eu eram la şcoală am fost în excursii, ne certau profesorii şi, la un moment dat, profesorul meu de matematică i-a şi pocnit pe 2 colegi de-ai mei care nu i-au respectat durerea în momentul în care trecea printr-o pierdere dureroasă. Cu toate acestea, nu au venit mame scandalizate, nimeni nu a plâns. A fost şi a trecut.

Nu spun că profesorul meu a procedat corect, însă mi se pare absurd cum, astăzi, părinţii şi televiziunile se impacientează şi se crizează pentru fiecare palmă. Nu sunt adepta violenţei şi nu cred că totul se poate rezolva prin bătaie, însă adevărul este că sunt oameni, în special copii, care nu ascultă de vorbă bună, nici de altfel de pedepse. Şi în momentul în care ajungi la capătul răbdării, chiar şi tu, ca şi părinte, îi mai dai câte o palmă copilului tău. Un profesor, care trebuie să aibă grijă de 30 de copii, de ce ar trebui să fie tras la răspundere pentru o asemenea ieşire?

După cum spuneam, nu sunt adepta violenţei. Şi este evident că nu aş fi de acord cu un profesor care toată ziua îşi bate elevii. Însă vine un moment în care şi părintele trebuie să îşi pună un semn de întrebare. Pentru că, dacă de fiecare dată copilul tău este cel scos în evidenţă pentru comportamentul negativ, dacă eşti informat săptămânal, dacă nu mai des, despre deficienţele de comportament ale odraslei tale, nu te gândeşti puţin că TU ar trebui să iei primul măsuri? Pentru că dacă TU îţi înveţi copilul ce înseamnă respectul faţă de persoanele mai învârste în general şi faţă de profesori în special, COPILUL TĂU nu o să aibă nici un fel de problemă, indiferent dacă este elev de nota 10 sau abia trece clasa.

Este foarte interesant cum la fiecare scandal ce implică elevi şi profesori nimeni nu întreabă ce fel de persoană este elevul. El este prezentat automat ca biată victimă, chiar dacă, de multe ori, este călău pentru proprii săi colegi. Iar profesorul este privit întotdeauna ca un criminal, o fiinţă fără suflet care mai un pic şi jupoaie de viu bietul, inocentul mieluţ. De cele mai multe ori, lucrurile nu stau aşa. De cele mai multe ori, copiii sunt atât de lipsiţi de bun-simţ şi de nepăsători încât le face plăcere efectiv să îi provoace pe profesori, să întindă coarda până se rupe. De ce? Pentru că ştiu că, indiferent ce o să se întâmple, mama sau tata o să vină şi o să rezolve problema. În ziua de azi, mulţi copii nu mai sunt capabili să îşi asume responsabilitatea pentru propriile fapte. Nu mai sunt învăţaţi că acţiunile lor au consecinţe. Iar impactul acestor fapte va fi evident abia peste mulţi ani şi rezultatele vor fi dezastroas.

Un alt aspect care mi se pare abominabil este problema excursiilor şi a activităţilor extracurriculare. În ziua de azi orice s-ar întâmpla în învăţământ trebuie să fie însoţit de tone de hârtii. Dosare peste dosare, sute de cereri şi tabele trebuie să însoţească orice iniţiativă.

De ce?

Pentru că trebuie să existe tot timpul cineva pe care să se dea vina dacă lucrurile nu merg bine. Pentru că nimeni nu se mai gândeşte că nenorocirile se pot întâmpla indiferent cine îl supraveghează pe copil. Părinţii vor pe cineva pe care să dea vina în caz că Doamne fereşte. Inspectoratul are nevoie de cineva pe care să dea vina în special în faţa presei, care mai nou face legea şi ordinea în orice problemă. Iar profesorii, ei trebuie să îşi asume riscurile, fără a avea parte de nici un fel de beneficiu, nici măcar de o mulţumire.

Care va fi rezultatul acestor noi reglementări?

O diminuare a activităţilor extracurriculare. Deci copiii dumneavoastră nu vor mai merge la teatru, la muzee sau la zoo. Nu vor mai vizita oraşe, nici nu vor mai merge în excursii pe munţi. Vor sta câte 6-7 ore în clasă şi vor învăţa. Vor veni acasă, vor face lecţii (dacă le fac), după care se vor închide în calculator. Dacă vă veţi permite, îi veţi duce dumneavoastră în excursii. Dacă nu… călătoriile oricum nu sunt esenţiale, nu? Să se uite pe wikipedia că e tot acolo.

NU!

Călătoriile sunt principalul mijloc prin care omul se poate descoperi. Nu ai cum să îţi lărgeşti mai mult orizontul decât ţi-l lărgeşti călătorind. Intrând în contact cu noi culturi îţi descoperi propriile tale calităţi şi defecte, punctele forte şi slăbiciunile.

Dar copiii de mâine nu vor mai avea parte de acestea. Pentru că cei care îşi permit să meargă în excursie cu familia e foarte puţin probabil să fie duşi la muzee sau să străbată oraşele în plimbare uşoară, doar pentru a vedea împrejurimile. Iar ceilalţi nu vor mai merge nicăieri.

Ceea ce e mare păcat.

Pentru că există o categorie de persoane care nu îşi permit să îşi ia familia şi să plece în concediu, însă şi-ar permite să îşi trimită copilul în excursii şi tabere. Acest lucru nu se va mai întâmpla decât rar. De ce? Pentru că nu se vor mai face excursii. Pentru că nimeni nu vrea să devină un ţap ispăşitor.

De-a lungul anilor, mami a organizat sute de excursii, iar unele au avut şi părţi mai puţin plăcute. Într-una dintre ele un băieţel şi-a luxat glezna şi a văzut Peleşul fiind cărat efectiv în spate de colegii lui mai mari. Însă a văzut Peleşul, iar glezna i s-a vindecat. În altă excursie un băiat şi-a rupt mâna în timp ce încerca să se dea cu snowboardul. Mâna i s-a vindecat, iar el încă povesteşte cu entuziasm cum a decurs tentativa lui. Ceea ce mulţi oameni mari nu iau în considerare este că marea majoritate a copiilor sunt mai rezistenţi decât par. Şi se vindecă mai repede decât credem noi.

Ideea este că nimeni nu ia un copil, îl urcă pe casă şi îi spune sari. Excursiile sunt făcute pentru a deschide mintea copiilor şi a-i apropia unii de alţii. Pentru că şcoala înseamnă în primul rând competiţie. Colectivele se formează în sala de clasă, însă prieteniile se cimentează în excursii.

Acum câteva zile un domn profesor spunea că părinţii şi profesorii ar trebui să fie ca o căsnicie fericită. Adică să existe încrederea că atât unii, cât şi ceilalţi doresc ce e mai bine pentru copil. Dacă relaţia este ca aceea dintr-o pereche divorţată, în care mama îl dă în judecată pe tată pentru că şi-a luxat glezna copilul când era în grija acestuia, atunci copilul nu are cum să crească fericit.

Deja m-am lungit foarte mult şi vreau să închei spunându-vă că mă bucur la nebunie că am terminat şcoala şi că încep să văd beneficiile şcolarizării acasă. Deci dacă o să am vreodată copii….

Aceasta este o parere personala. Repet, eu nu sunt expert, ci un simplu observator, iar acestea sunt concluziile mele personale, cu care puteţi fi sau nu de acord.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.