O poveste irlandeză: Dublin (III)

Bun… unde am rămas? Yellow Cafe! Am stat aici până a trecut ploaia, bucurându-ne de ceai, povești și clădirile orașului. Dar nu puteam zăbovi prea mult și, din fericire, ploaia s-a mai potolit, revenind la picăturile cu care ne obișnuiserăm. Așa că am pornit spre Trinity College, leagănul educațional din Dublin.

Trinity College

Trinity College este absolut uriaș. Clădirile, totul, pare rupt din altă lume. Am suferit pentru că noi nu avem așa un campus universitar în România. Și asta în condițiile în care m-am plimbat doar prin curte. Pentru că nu am avut timp să vizităm toată incinta și chiar dacă am fi făcut un sacrificiu pentru bibliotecă, era o coadă de ți se făcea rău. Așa că ne-am mulțumit să admirăm arhitectura, globul pământesc destructurat și marele clopot (care nu știu exact cum se numește :)))), după care am plecat. Dar nu cu sufletul împăcat, ci convinsă că trebuie să revin în Dublin. Au fost prea multe locuri magnifice pe care le-am văzut pentru prea puțin timp.

Unde era Târgul de Crăciun?

Cred că am uitat să menționez acest lucru, dar în momentul în care am plecat în această călătorie noi, de fapt, căutam un târg de Crăciun. Și oricât ar părea de ciudat, în Dublin nu am reușit să îl găsim. Cel puțin nu în sensul tradițional la care ne gândeam noi. Deși am cerut ajutor specializat din partea unei tipe de la Centrul pentru Turiști. Dacă nici ea nu a știut să ne îndrume bine, habar nu am cine ar fi putut-o face.

Să nu înțelegeți de aici că orașul nu ar fi fost decorat. Era plin de luminițe și proiecții pe clădiri. Am intrat într-un centru comercial mai mare și aici părea țara lui Moș Crăciun. Dar nu am reușit să dăm peste nici un târg de revistă așa.

Irlanda cea verde

După ce am vizitat Irlanda mi-am dat seama de ce se mai numește și Insula de Smarald. Aici totul este verde. Iarba, chiar și în decembrie, era extrem de verde. Parcurile, dacă nu ar fi fost copacii goi, ai fi zis că sunt în timpul verii. Dar cele mai funny erau magazinele de suveniruri, care parcă nu mai auziseră de altă culoare. Bineînțeles că exista o franciză care avea monopol în oraș. Îi zicea Carol nush cum și era peste tot. Credeți-mă, am mers extrem de mult pe jos, dar nu am reușit să găsim mai mult de 3 alte magazine de suveniruri.

Locul meu preferat din Dublin: Marsh’s Library

Cred că Izabela mi-a vorbit prima dată despre Marsh’s Library. Era ceva cu Dracula, dar nu sunt ferm convinsă și oricum s-ar putea să fi vorbit deja prostii :)))). Cert este că mi-a rămas fixată în cap ideea că trebuie să văd această bibliotecă. Așa că ne-am organizat și, cu puțină bătaie de cap (v-am mai spus că am reușit să mă rătăcesc cu GPS-ul în mână :))), am dat peste intrarea în bibliotecă.

Practic, dacă nu știi ce cauți, ratezi foarte ușor poarta, pentru că ea pare să facă parte din gardul ce înconjoară St Patrick. Apoi trebuie să urci câteva scări, pe o potecă șerpuită, spre o casă ce pare absolut obișnuită. Nici nu ai zice că adăpostește peste 20.000 de cărți, dintre care 968 excepțional de rare (adică există mai puțin de 3 în lume), dintre care 387 exemplare unicat. Vă dați seama ce înseamnă asta? În Marsh’s Library există 387 de cărți care nu mai există nicăieri pe planeta asta. Am rămas cu gura căscată când am citit asta. Și una dintre ele este scrisă cu mâna lui de un rege. Poate sunt mai multe, dar eu doar pe aceea am văzut-o pentru că era expusă într-o vitrină securizată :))).

Marsh’s Library mi-a plăcut la nebunie. Șirurile perfecte de rafturi, toate cărțile ale vechi, parcă aș fi fost într-un vis frumos. Am făcut și o poză pe șustache pentru că arăta prea fain ca să mă abțin. Sper să nu mă găsească și să mă dea în judecată :))). Pentru că ei aveau un selfie corner amenajat, dar mie nu mi-a plăcut în mod special. Flavius, în schimb, s-a distrat grozav cu toate propsurile.

Ultima oprire: Castelul Dublin

Am trecut ca avioanele pe lânga St. Patrick’s Cathedral, cu 5 minute rezervate pentru poze și, înfruntând ploaia, ne-am îndreptat spre ultimul obiectiv de pe lista noastră: castelul Dublin.

Nu o să vă spun cât ne-am învârtit ca să găsim intrarea pentru că nu are rost :))). Cert este că mai bine nu ascultați îndrumările paznicilor de prin parcări pentru că nu prea știu ei ce vorbesc acolo. Mai bine vă urmați intuiția :)).

(Am o mică paranteză. În caz că nu ați observat, cert este este una dintre expresiile mele preferate. Nu știu când și cum a ajuns așa, dar o folosesc, nu glumă :))). E noul practic :D. Acum să revenim la poveste.)

Când am ajuns la castel deja era destul de târziu și am decis să îl vizităm în întregime. Nu mai știu cât a costat biletul, dar am optat pentru varianta cu ghid și, sincer vă spun, la început am cam regretat pentru că nenea părea ușor arogant. Sau era ușor arogant, dar a devenit mai simpatic pe parcurs. Pentru că nenea era un super bun povestitor. Și a început să ne spună cum trăiau irlandezii liniștiți pe insula lor și cum au venit vikingii cotropitori. De fapt, toată viața locuitorii acestei insule extrem de bogată datorită solului fertil, au trebuit să lupte cu forțe invadatoare. După vikingi au venit englezii, iar acum, sunt toate națiile în Dublin. Am văzut mai mulți spanioli decât oriunde în altă țară din Europa (în afară de Spania). Bineînțeles că erau o grămadă de români, dar și arabi, chinezi, negri, cred că cel mai puțin am văzut iralndezi. Mă așteptam la o mare de oameni pistruiați și cu părul roșu. Nu am avut parte de așa ceva.

Revenind la castel, după ce am vizitat catacombele și am aflat că orașul a fost furat mării și că multe pivnițe sunt inundate atunci când plouă mult (adică în fiecare zi???!!!), am trecut la biserica ce nu mai știu cum se numește. Ea este, de fapt, o capelă mai degrabă și în prezent este folosită ca și sală de spectacole. Oamenii s-au luptat și au murit în numele lui Dumnezeu și pentru dreptul de a oficia slujbe religioase aici. Apoi oficialitățile au decis că ar fi cazul să îi dea altă utilizare.

Castelul din Dublin încă este folosit în scopuri oficiale, așa că nu am putut vizita toată clădirea. Din ceea ce am văzut, mi-a amintit mult de Muzeul Brukenthal din Sibiu. Săli mari, opulente, cu mobilă în stil regal, cum nu se mai fac astăzi pentru că nu pot fi asamblate în stilul Ikea. Erau mulți pomi de Crăciun, care l-au fascinat până și pe Flavius. Cele mai mari oglinzi pe care le-am văzut în ultima vreme. Săli de bal în care mi-ar fi plăcut să valsez. Și o colecție de bijuterii la care mi-a rămas, fără doar și poate, gândul. Nici nu vreau să mă gândesc cât costau, dar erau superbe!

Fish & chips și la culcare

În acest moment al poveștii probabil vă dați seama că eram extenuată. Îmi era foame, mă dureau picioarele, mă gândeam cu groază la toate chestiile pe care le am de împachetat în ghiozdanele noastre minuscule și blestemam în gând Ryan Air pentru că a schimbat politica de bagaje. Atâta am ales unde să mâncâm până am dat peste un mic local al cărui nume nu îl mai știu, dar care părea super cosy. Eu eram hotărâtă să încerc, o dată în viață, fish & chips. Nu ajungi în partea asta de lume fără așa ceva. Flavius a fost mai conservator și a mers pe burgeri.

Problema cu acești fish & chips a fost că eu nu prea mănânc pește. Dar era ceva atât de specific, încât nu aveam cum să încerc. Nu mai țin minte dacă a avut sau nu oase peștele meu, dar l-am mâncat tot. Nu am fost foarte satisfăcută de el, dar nici nu mă pot plânge. Cum vă spuneam, o dată în viață :))).

Înapoi la realitate

A trebuit să ne trezim super devreme ca să prindem avionul de întoarcere în România. Și asta în condițiile în care am avut norocul de a fi la doar 5 minute distanță de stație. Eram ușor varză, cu dureri de picioare, adormiți, dar foarte bucuroși.

Îmi amintesc că, în timp ce mergeam spre avion am primit un mesaj de la mami în care mă întreba dacă a meritat efortul, pentru atât de puțin timp petrecut în Dublin. I-am răspuns Da! din suflet pentru că Dublin a fost unul dintre cele mai frumoase orașe pe care le-am vizitat VREODATĂ. Apoi am mai băut o ciocolată caldă în aeroport, am mâncat o pralină și am pornit spre avion.