O plimbare de duminică la Oravița

Îmi doream de foarte mult timp să merg cu trenul de la Oravița la Anina. Am citit în mai multe locuri că este cel mai frumos traseu de cale ferată din țară și trebuia să mă conving. Bine, poate nu am ales chiar cel mai bun moment… martie nu este tocmai spectaculos când vine vorba de culori… natură… peisaje, dar vreau să știți încă de la început că ceea ce am văzut m-a convins să revin.

Drumul

De la Timișoara la Oravița ar trebui să ajungi destul de repede. Sunt doar 100 de kilometri și toți plecăm de la premiza că nu ar trebui să ne ia mai mult de o oră și jumătate să ajungem la destinați. Doar că ceea ce uităm toți este că infrastructura în România este VARZĂ. Și dacă primii 50 km, până la Moravița, îi parcugi destul de repede, pentru că drumul chiar este bun, în momentul în care deviezi de la drumul ce iese din țară (Moravița este punct de trecere a frontierei, în caz că nu știați :D) lucrurile o iau down hill and fast. Drumul este din ce în ce mai denivelat și trebuie să mergi din ce în ce mai încet. De la o viteză maximă de 90-100 km/oră, ajungi rapid la 60-70 și trebuie să fii fericit.

Din fericire, peisajul este superb și te mai scoate din depresia în care te bagă ușor drumurile. Și, cumva, ajungi să nu te mai întrebi de ce nu avem parte de șosele și autostrăzi astfel încât să putem exploata maxim potențialul turistic al țării noastre.

oravița

De ce Oravița-Anina?

După lupte și stres, ajungi într-un final în Oravița și descoperi gara. Aceasta este prima gară din România ce a avut lift, care deservește prima cale ferată din România. Peisajul este unul ușor dezolant, cu niște clădiri superbe lăsate în paragină, niște tarabe construite alandala lângă un fost depozit ce ar fi putut servi cu ușurință drept piață DACĂ ERA RENOVAT și o casă de bilete complet inexistentă. Din fericire, călători existau, unii dintre ei aveau chiar și bilet (nu am întrebat de unde), iar alții plănuiau să își cumpere biletul din tren, ceea ce am făcut și noi.

Revenind la întrebare, am menționat deja că linia de cale ferată Oravița-Anina este prima din România. Ea a fost dată în funcțiune acum mai bine de 150 de ani pentru a fi folosită de capetele încoronate ale Europei ce veneau la Anina pentru relaxare.  Apoi a fost principala rută de transport pentru oțel românesc trimis la export. Doar pentru a intra glorios în comă după revoluție, când industria moare, iar ruta este aproape închisă. Da, aici citiți MERGEȚI ACUM SĂ VEDEȚI DESPRE CE ESTE VORBA PÂNĂ MAI PUTEȚI :D.

Îmi pare rău dacă sunt negativistă azi, dar când mă gândesc la ce am văzut acolo nu am cum să fiu pink și flower power. Pentru că zona este minunată, are un potențial enorm, dar te chinui numai să ajungi acolo.

În fine. Să ne continuăm povestea.

Plimbarea cu trenul

Trenul ce pleacă din Oravița cu destinația Anina este mic și verde. Calea ferată este una îngustă, deci locomotiva este una diesel. Vagoanele sunt doar 2, destul de austere, reabilitate probabil din vremuri imemoriale. Dar este curățenie și nu este prea mare îngrămădeală, așa că te poți relaxa și bucura de drum.

Până la Anina faci o mică eternitate, timp în care treci prin vreo 14 tunele. Unele sunt mai mici, altele mai lungi, unele sunt mai largi, iar unul este super strâmt, atât de tare încât trenul pare să treacă prin el doar datorită voinței mecanicului de locomotivă și a pasagerilor. Timpul pare ușor suspendat, pădurile de foioase se împletesc cu cele de pin, curbele vin una după alta, iar florile primăverii înveselesc peisajul. Copacii ce mărginesc șina nu sunt curățați, deci nu poți scoate prea tare capul pe geam pentru că riști să te trezești lovit peste față.

oravița

Dacă ai chef de povești, este suficient să intri în vorbă cu conductorul. Omul este o adevărată enciclopedie istorică a locului și nu numai. La început nu l-am ascultat cu prea mare atenție pentru că îmi doream să mă bucur de peisaj, dar la întoarcere, când a început să îmi spună povestea nu tocmai fericită a celor ce au proiectat tunelurile, am ciulit urechile.

Se pare că toate aceste tuneluri au fost construite de către 4 tipi: Maniel, Ludvig, Iohan și Dolhof. Ei au fost responsabili fiecare cu câte un tronson de drum și trebuiau să proiecteze atât de bine încât părțile să se îmbine precum un puzzle uriaș. Maniel a consturit cel mai lung tunel, ce îi poartă și numele. Ludvig și Iohan s-au descurcat bine, dar atât, în schimb Dolhof a avut o eroare de 3 metri față de partea cu care trebuia să se întâlnească și, datorită dezamăgirii, s-a aruncat într-o prăpastie ce mărginea calea ferată.

Acuma… eu nu vreau să fiu superstițioasă… sau să sun super bisericoasă (pentru că nu sunt), dar când moare un om pentru calea ta ferată, nu e cam… blestemată? Zic și eu… am citit multe cărți cu fantome și de-aia întreb :))).

Revenind însă la călătoria mea, după 2 ore lungi și late am aterizat în Anina. Și până să apuc eu să mă dezmeticesc, să hotărâm unde să mergem și ce să vedem, a trebuit să ne urcăm înapoi în tren pentru că pauza a fost de doar 10 minute. ȚEAPĂ!!!! Se pare că trenul face pauză de o oră doar în timpul sezonului, iar sezonul începe doar la 1 aprilie. Deci… da… trebuie să revenim :))).

oravița

Teatrul Vechi Mihai Eminescu

După alte 2 ore, am revenit în Oravița. Deja era ora 3 și ceva, ziua încă nu era atât de mare, așa că ne-am grăbit spre Teatrul Vechi Mihai Eminescu, obiectivul care mi-a atras cel mai tare atenția în timpul researchului meu internautic.

Fără prea mari probleme, datorită waze-ului, am străbătut străduțele înguste și cu sens unic și ne-am făcut drum spre teatru. Recunosc, am fost ușor dezamăgită de faptul că nu am regăsit casele pe care le-am admirat în Faci sau taci și de drum, dar nu a mai contat. Scopul scuză mijloacele, se spune, iar noi eram foarte hotărâți să vedem teatrul în care Eminescu a fost sufleur pentru cateva luni. Cumva, pozele erau foarte promițătoare și eram curioasă de ce.

Ajunși în fața teatrului am fost întâmpinați de un nene nu tocmai prietenos, dar doxa de carte. Ne-a invitat înăuntru, ne-a pus să ne așezăm și a început să ne povestească despre teatru. Iată ce am reținut eu:

  • a fost construit exclusiv din donație publică
  • este replica la scară mai mică a unui foarte celebru teatru din Viena care în prezent nu mai există (a ars, dacă țin eu bine minte :D)
  • este construit pe o fostă mină dezafectată
  • scările sunt cioplite în piatră
  • aici s-au jucat piese de teatru ce țineau câte 5 ore pentru că se jucau în vreo 3 limbi simultan 😀

Iată ce a spus el, pe lung:

Mănăstirea Călugăra

Zona este foarte bogată în obiective turistice și pentru a le vedea pe toate ar trebui să stai o săptămână aici, cel puțin. Noi am făcut doar o plimbare scurtă de duminică așa că a trebuit să fim foarte hotărâți în ceea ce privește obiectivele. Și pentru că mai fusese aici și avea o dorință puternică de a reveni, mami a zis că hai să mergem la Mănăstirea Călugăra.

Am acceptat fără stres, completely oblivious că urmează cei mai răi 12 km din viața mașinii noastre :))). Cred că doar la Lipova am mers pe un drum mai rău. Dacă aș fi mers prin Kosovo în vremea războiului cred că dădeam peste drumuri mai bune. Și ca să pună capac la toată această situație ÎNGROZITOARE mai simțeam și ditamai gaura în stomac ce amenința să mă înghită cu totul :D. Da, îmi era super foame :))).

Bun, în aceste condiții vitrege, cu chiu cu vai, am ajuns la mănăstire. Am lăsat mașina puțin mai jos de intrarea in manastire pentru că există o pantă destul de abruptă pe ultimii 200 de metri până la mănăstire pe care mami nu m-ar fi lăsat să o urc cu mașina nici în ruptul capului și am pornit urcușul. Ușor nu a fost, dar m-am bucurat să revăd mănăstirea, cocoțată pe stânca ei, cu cascada în curte și cel mai fain și mai gras motan negru cu mustăți albe pe care l-am văzut vreodată. Din păcate, nu am prea simțit ospitalitatea pentru că nu a ieșit nimeni să ne spună nici un bună ziua darămite să ne întrebe de sănătate. Așa că ne-am luat apă și ne-am văzut de drum.

Mâncarea și înapoi acasă

Aș putea să spun că Oravița stă rău la capitolul restaurante, dar nu sunt sigură dacă vă mint sau nu. Cert este că noi am găsit un singur restaurant, aproape de gară. Și noroc că l-a văzut Flavius pe zi pentru că altfel mâncam pită goală până în Timișoara. Nu mai știu cum se numea, dar mâncarea a fost destul de bună. În stilul clasic românesc, am comandat un platou încărcat de carne, cartofi, orez și ceva murături care trebuiau să fie mixte, dar am fost doar castraveți :))).

Aș mai mânca aici? Da, a fost bun. Aș vrea să am și alte variante data viitoare? Evident! Mă visez stând la o terasă și admirând arhitectura pentru că ai ce admira.

Iisus, cât am scris. Mai sunteți cu mine? Trebuie doar să vă întreb dacă ați fost la Oravița sau în zonă și ce îmi mai recomandați. În plus, mai am câteva poze de shareuit cu voi pentru că nu am vrut să încarc prea tare un articol deja foarte încărcat :D.

Viaduct
Tunelul Maniel
Train view

oravița

Cai pe campurile de pe langa Oravita
Motanul de la Calugara
Flavius pe final de zi…

Untold 2018

3 thoughts on “O plimbare de duminică la Oravița

  1. ianca says:

    Nu am fost niciodata la Oravita / Anina, dar mi-ar placea sa merg! Si mi-a placut mult articolul tau, foarte util – mai ales cu drumurile. :)) Dar nu inteleg… vor sa il inchida?????

    • Andra Costa says:

      Practic nu vor sa il inchida, dar nici nu fac nimic pentru a întreține traseul turistic. Linia ferată habar nu am când este curățată, gara din Oravița este închisă în cea mai mare parte. Îți dai seama că în Anina și în perioada bună stai doar o oră. E naspa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.