Detest să plece autobuzul din stație în fața mea. Detest să stau tot timpul în tren cu câte un ciudat mirositor când celelalte compartimente sunt aproape goale. Detest să stau tot timpul pe Normandia lângă câte un ciudat. Detest să-mi uit umbrela acasă fix când începe ploaia. Detest că sunt reduceri când eu nu am bani. Detest să fiu tot timpul pe stop în excursii.
Dar cel mai mult detest că atunci când mă hotărăsc să dau uitării un băiat el mă caută, cu o precizie elvețiană.
Eu cred în soartă, dar și mai mult cred în ironia sorții. Având însă în vedere că ironia e o trăsătură omenească, mă întreb dacă Soarta a pățit vreodată așa ceva. Altfel cum ar putea ea să știe ce e aia ironie și când să o aplice la noi? O spunem cu o ușurință atât de mare… „ironia sorții”… dar trebuie să dăm un nume situației, nu? Totuși, de ce nu e… nush… bucuria sorții sau fericirea sorții? De ce nu ne lasă cu ironia ei cu tot?
Murphy e de vina!