Ni se spune tot timpul că dragostea e oarbă, că atunci când ne îndrăgostim trecem prin săptămâna oarbă şi din astea. Dar, teoretic vorbind, când îţi pierzi unele simțuri – în cazul acesta orbești – celelalte ar trebui să-și facă mai bine treaba. Și deși în cazurile medicale de orbire acest lucru se întâmplă, în cazul dragostei nu e deloc așa. Din contră, nu ești numai orb, mai ești și surd, iar creierul îți intră total în standby.
Deci eu am ajuns la concluzia că dragostea nu e oarbă, e retardată de-a dreptul. Și probabil vă gândiți ce retardare drăguță plină de fluturi și pupături e dragostea și e adevărat că în primă fază așa stau lucrurile. Din păcate, la unii oameni, starea continuă și după ce partea rațională a creierului îți spune că ar cam fi cazul să te trezești la realitate pentru că the object of your affection (sună drăguț în engleză, nu? :D) nu te mai prea vede cu aceeași ochi. Adică… relația s-a cam terminat (să nu o mai luăm pe ocolite).
Dar chiar dacă nu mai este împărtășită dragostea noastră retardată, ea continuă să ne influențeze și, dacă persoana respectivă încă mai apare în viața noastră, continuăm să-i dăm 1, 2, 3, n șanse, de parcă am mai putea, cumva, să-l aducem… pe calea cea bună, ca să zic așa. Bineînțeles că lucrul acesta nu se întâmplă niciodată, dar e greu să scoți urmele de retardare din sistem, nu? :))
Imi place teoria ta cu dragostea retardata, very funny :)).