Dupa cum stiti deja, eu nu prea sunt fan al iernii. Cumva, frigul si vantul si tonele de haine nu imi priesc. Insa din copilarie adoram vacantele de iarna la Salas. Tot albul acela, saniusul pe coasta, mama Serica certandu-ma ca nu vreau sa intru in casa, ceaiul, focul din soba, au un farmec aparte. Sunt elemente cruciale ale copilariei mele. Le am inscrise in ADN, asa cum le are si mama mea.
Iarna aceasta nu a fost cu nimic deosebita de cele dinaintea ei. Acelasi frig, acelasi vant, eu plimbandu-ma de colo-colo pentru ca acum sunt mare si muncesc… Dar cand sambata mi-am luat toate hainele pe mine si am iesit la sanie, parca nimic din toate astea nu a mai contat.
Era un ger de mi se lipeau narile cand respiram. A trecut ceva timp de cand nu am mai avut asa o iarna. Coasta era plina ca pe vremuri. Mai mult, copiii de atunci erau tot acolo, doar ca acum maturi si alaturi de proprii lor copii. Sau reprezentati de proprii lor copii. Pana si mami era acolo, razand cum imi inchipui ca facea in copilarie, luandu-se la intrecere cu toata lumea.
Iar eu, ma simteam cumva atemporala. Doar prezenta lui Flavius ancorandu-ma in realitate. In rest, vantul, viteza, sania, caciula ce-mi cadea pe ochi, partia plina, toate ma duceau cu gandul la copilaria mea. Si e ciudat cum putem fi atat de responsabili si toate alea, iar intr-o clipa sa ne transformam complet in copiii care eram odata.
Oricat ar fi de frig. Oricat as fi de mare. Pentru mine, intotdeauna, iarna la Salas o sa fie minunata. Iar cand voi avea la randul meu copii, ii voi duce pe aceeasi coasta, pe acelasi tanc (asa imi alint eu sania :D), tot la Salas. Si ii voi invata cat de frumoasa poate fi iarna.
Sunt curioasa unde este frumoasa iarna voastra.
Pupici!
