Expediţia la peşteră

Având în vedere că abia m-am întors din excursie, nu am putut să nu-mi amintesc de una dintre cele mai pline de peripeţii ieşiri pe care am avut-o, în copilărie, cu prietenii mei de la Sălaş. Şi cum tot e marţi, cred că e momentul ideal pentru a vi-o povesti:

Excursia asta nu o să o uit niciodată în special datorită condiţiilor în care s-a terminat.

Era vară și, pe vremea aia, toți aveam biciclete. De obicei Marta și Adrian veneau cu ideile și cu organizatul, iar în ziua cu pricina s-au gândit să mergem la peșteră.

La câțiva kilometrii de Sălaș, în satul cu același nume, e o peșteră complet neamenajată, dar super interesantă pentru curioși. La 15-16 ani, noi eram curioșii respectivi, deci o dată lansată ideea, era practic imposibil să nu-i dăm curs.

Ne-am strâns un grup destul de mare: eu și Andrei, Marta și Adrian, Simina și Sami, Alex și parcă Răzvan, Tânțaru’. Mama Șerica nu a fost deloc încântată de inițiativa noastră, dar confruntându-se cu un front atât de unit și numeros, nu a avut altă opţiune decât să ne lase să plecăm. Totuși, a ținut să ne avertizeze să nu stăm mult pentru că urma să vină ploaia.

Noi am zis Da, da și am plecat, convinși fiind că nu are ce ploaie să vină într-o zi atât de frumoasă.

Nu-mi amintesc drumul până la peșteră, dar ajunși acolo, am descoperit că peștera noastră era destul de greu de explorat deoarece prin ea curgea un râu. Nu am lăsat asta să ne oprească însă. Înarmați fiecare cu câte o lanternă și extrem de precauți, am început explorarea și am străbătut peștera atât de mult cât s-a putut pentru că, la un moment dat, am ajuns în fața unui perete extrem de neted, pe care curgea apă. Peștera continua, undeva la 10 metri deasupra noastră, dar ne era imposibil să mergem mai departe pentru că nu aveam nici un fel de sfoară sau altă modalitate de cățărare. Adrian a încerca să escaladeze peretele folosindu-se de un par uriaș (care habar nu am cum a ajuns acolo), dar tot ce a reușit a fost să se ude mai tare decât era deja.

Când am părăsit peștera ne-am zis că nu are nici un rost să mergem acasă. Am ieșit din sat, spre munte și, ajunși la cabana lui Leon – abandonată de foarte mult timp – ne-am pus la picnic. Am stat să ne uscăm, ne-am jucat, am urcat pe acoperișul cabanei și am venit cu o idee genială pentru un nou joc. Pe drumul de pădure, de 2 copaci uriași, am legat o sfoară groasă (să nu întrebați unde am găsit-o) pe care să ne dăm, ajutați de un băț. Era o specie de tiroliană super rudimentară. Să zicem că nu a fost cea mai bună idee a noastră.

Sami era cel mai mare, deci el a încercat invenția și l-a ținut. Apoi a fost rândul lui Adrian care a reușit și el. La fel și Andrei. Eu nu am vrut sub nici o formă să încerc și bine am făcut. Când a trecut Alex la atac, nu s-a ținut bine și la mijlocul distanței a picat. Culmea, a încercat și a doua oară, dar cu același rezultat. Ba mai mult, bățul i-a alunecat nu știu cum și mâna i s-a frecat de sfoară. S-a ales cu o julitură de toată frumusețea și nu mai știam cum să îl pansăm.

Nu țin minte dacă Marta s-a aventurat sau nu, poate Simina. Dintre noi trei, ea a fost întodeauna cea mai temerară. Marta a fost şi va rămâne vocea raţiunii, iar eu… copilul presupun :)).

În timp ce noi ne vedeam liniștiți de tiroliana noastră și de explorat împrejurimile, nici nu am băgat de seamă cum a trecut timpul sau cum se înnora din ce în ce mai tare, ce să mai zic să ne amintim avertizarea primită la plecare de la mama Șerica.

Când ne-am hotărât să ne întoarcem deja picura, dar nu era ceva ce să ne sperie. Atunci ne-am zis că oricum mergem la vale, deci nu are cum să ne prindă vreo ploaie mai sănătoasă. Totuși, nu am mai rămas în grupul nostru organizat în care venisem, ci fiecare pedala cât putea. Când am intrat în Paroș, o parte au rămas pe trepele căminului din sat, în speranța că va trece ploaia. Deja turna torențial și eu eram destul de sigură că nu are nici o șansă să se oprească, poate doar să plouă mai tare, așa că mi-am zis că am cele mai bune șanse dacă merg mai departe și ajung odată acasă.

Niciodată drumul dintre Paroș și Sălaș nu mi s-a părut mai înspăimântător.

Eram singură, iar furtuna era în toi, cu tunete și fulgere și tot tacâmul. Eram udă până la piele, în ceea ce era practic câmp deschis și, cumva, singurul meu gând era Dacă trăznește în bicicletă, oare mor electrocutată sau mă aruncă doar și am scăpat? și mă tot uitam să văd dacă ghidonul are cauciuc pe el și pedalele la fel. Nu știu de ce eram eu așa sigură că fulgerul nu o să mă lovească direct pe mine, ci bicicleta, dar la ora aia și în condițiile alea clar nu mai gândeam limpede.

Casa Siminei e imediat la intrarea în sat dinspre Paroș și acolo am oprit și eu. Dacă am stabilit că oprim acolo sau nu, habar nu am. Cert e că Andrei nu a venit. El a mers cu Alex și Răzvan mai departe, fiecare la casa lui.

Eu am intrat la Simina, mi-am schimbat hainele fleci, am băut ceai și mi-a dat Simina aspirină, cică să nu răcesc. Nici nu am răcit, dar nu de răceală trebuia să-mi fie mie frică în momentele alea :D. În timp ce așteptam să treacă ploaia și râdeam fără griji cu Marta, Adrian, Sami și Simina, mama Șerica mă aştepta acasă.

Foarte relaxată și cu zâmbetul pe buze, complet inconștientă, acum că stau să mă gândesc, am intrat pe ușă la foarte mult timp după Andrei. În momentul în care am pus piciorul în casă, mama Șerica a început pomelnicul:

Bine tu Andra. Ce ți-am spus eu când ai plecat de acasă azi-dimineață?

Eu: să nu stăm mult și să ne prindă ploaia.

M.Ș: Și voi ce-ați făcut?

Eu: Mama Șerico, ne-am luat cu jocurile. Suntem copii și noi. Când am văzut că se înnorează am plecat, dar ne-a prins ploaia pe drum. (Asta nu era complet adevărat, dar cam pe acolo :P)

M.Ș.: Și când ai ajuns în Sălaș de ce nu ai venit acasă cu Andrei? De ce te-ai oprit la Șendruț (adică Simina)? Tu n-ai casă mamă?

Eu: Ba da. Da eram udă și casa lu’ Simina era mai aproape și credeam că și Andrei o să vină. Eu ce să fac dacă el a plecat fără mine?

Discuția a continuat, dar nu mi-o amintesc  toată. Ce-mi amintesc e că am intrat la mine în cameră, deja mă mutasem în „casa ha bună” și nu am mai ieșit de acolo până a doua zi dimineața.

Până la urmă, mama Șerica m-a iertat, deși abia a vorbit cu mine a doua zi. De regretat însă nu am regretat niciodată ziua aceea. Cu toate fulgerele ei, cu spaima, cu zbieretele, ori de câte ori mă gândesc la expediția noastră la peșteră, mă simt exact ca Cireșarii… și mi-e dor de copilărie.