Eram astazi in statie si asteptam orice autobuz sau troleu m-ar fi putut duce la mall. Evident ca aveam castile in urechi pentru ca atunci cand trebuie sa ma deplasez pe jos prin oras nu prea circul fara sa ma protejez cumva de poluare fonica. Imi pus castile si pana la destinatie sunt in lumea mea, complet despartita de tot ceea ce ma inconjoara.
Asa, deci eram in statie si scriam mesaje pe Facebook diferitelor persoane cu care trebuia sa stabilesc intalniri pentru saptamana viitoare, muzica imi oferea izolare, cand vad ca pe banca langa mine s-a pus o fata cu un bebelus in brate si o gramada de sacose dupa ea. Super! mi-am spus.
Am incercat sa o ignor, dar cumva nu imi puteam lua ochii de la ea. Prin cap imi trecea doar idea Da-i plasa ta de mancare pentru ca tu oricum nu o mai mananci! dar cumva nu ma puteam ridica sa trec la fapte.
Sa nu credeti ca sunt eu vreo xenofoba, chiar imi pare foarte rau de oamenii care trebuie sa traiasca asa, doar ca anul acesta deja am avut 2 incidente neplacute in situatii relativ similare si deja am inceput sa fiu circumspecta. Va dati seama in ce hal am ajuns? Sa stau sa ma gandesc, 10 minute, daca sa ii dau unui om care clar are nevoie, o mana de mancare pe care eu cel mai probabil o sa o uit in frigider pana o sa se strice si o sa trebuiasca sa o arunc.
Intr-un final mi-am facut curaj si am intrebat-o daca vrea ce mai aveam la mine. Am asigurat-o ca nu e mancare stricata, ca nu e nimic in neregula cu ea si doar vreau sa o ajut. Cred ca avea cei mai mari si mai tristi ochi din lume in momentul in care a luat plasuta aia. Nu mi-a venit sa cred cum se uita la mine. Nu am putut suporta privirea ei. I-am spus doar sa manance linistita si am plecat pur si simplu.
Abia dupa cateva minute de mers accelerat am reusit sa ma calmez si am inceput sa analizez situatia. Mi-am dat seama ca lumea asta, cu toate ororile ei televizate, cu toata propaganda, cu tot bombardamentul emotional, a ajuns sa ne transforme intr-un fel de roboti. Ne ferim de saracie, de nefericire, de parca ar fi ceva contagios. Intoarcem capul cand vedem pe cineva ca are nevoie de ajutor de parca ne-ar costa ceva sa ii spunem o vorba buna. Iar cei mai putin fericiti au ajuns sa vada ajutorul nostru, chiar daca vine din inima, ca pe ceva demn de dispret. Deci confruntandu-ne cu o astfel de atitudine din partea lor ne adancim in norisorul nostru de pe care nu vedem nimic urat pe lume.
Nu stiu cum vi se pare voua, dar din punctul meu de vedere empatia este pe duca. Pentru ca daca fiecare dintre noi s-ar opri putin si s-ar gandi si la cei din jur, nu doar la propria persoana, nu ar avea cum sa mai fie atatea crime, atatea razboaie, atatea lacrimi si atata durere. Lumea asta este suficient de mare pentru noi toti, iar resursele, daca ar fi impartite corect, ne-ar ajunge cu varf si indesat. Insa indoctrinati fiind de societatea noastra de consum nu suntem in stare sa vedem mai departe de ultima colectie din magazine si ultimul bar/restaurant/bistro deschis in oras. Si in loc sa ne ocupa si de membri lipsiti de aparare ai societatii nu stim decat sa incercam sa gasim planuri care mai de care mai elaborate pentru a patrunde in cercul strans a ceea ce consideram a fi elita.
Dupa o astfel de zi nu pot sa nu ma intreb, din nou, unde va ajunge lumea aceasta?
Din pacate tot ceea ce ai scris este adevarat, traim intr-o lume ce se dezumanizeaza treptat si care a ajuns asa cum ai descris. Probabil vom sfarsi rau ca si civilizatie.