Indiferent ce am spus pana acum despre responsabilitatea pe care o au bloggerii, stergeti cu buretele, mai ales daca nu corespunde cu ceea ce va voi povesti in continuare. Pentru ca astazi am avut o revelatie. Cerul mi s-a deschis. Norii ce imi intunecau judecata s-au imprastiat. Iar eu am realizat ca exista minti tinere care ma vad ca pe un model.
Dar sa incepem cu inceputul!
Traiam cu impresia ca pot sa scriu orice si daca oamenilor nu le place pot sa treaca linistiti la urmatorul blog. Aveam, totusi, o oarecare cenzura pentru ca dispun de propriul meu CNA (ii mai spun si mami :)))). Deci trebuia sa am grija cum abordez anumite subiecte. Dar, in principiu, aveam o viziune foarte superficiala despre chestia asta cu influentatul cititorilor.
Acum, privind in urma, imi dau seama ca traiam pe alta planeta. Pentru ca tot ceea ce spunem are putere. Cuvintele pot avea mai multa putere decat armele. Iar eu ma invart in cercuri care ma aduc aproape de mintile tinere (:))) zici ca sunt mafia scolilor :))). Elevii mamei mele ma cunosc de cand lumea. Am vazut generatii si generatii trecand prin mainile ei. Iar acestia au ajuns toti sa ma cunoasca. Mai intai am fost cineva ce trebuia protejat, apoi un egal, iar acum un model.
De ce?
Pentru ca aceasta generatie traieste foarte mult in mediul digital. De mici sunt experti in tot ce inseamna internet. Iar bloggingul si vloggingul reprezinta divertismentul lor. Pe mine ma cunosc personal. Deci este logic sa fie curiosi de viata pe care o duc. Mai ales in conditiile in care mami imi promoveaza blogul la ea pe Facebook :)))).
Cum am ajuns sa simt responsabilitatea?
Revenind la problema responsabilitatii, s-a intamplat cam asa:
In toamna am cunoscut-o pe Daria. Mami ma avertizase deja ca Daria este la curent cu tot ceea ce scriu. Ea avea multe intrebari si curiozitati cu privire la viata de blogger. Am incercat sa ii povestesc cat mai multe, desi este foarte tanara. Si am tinut legatura. M-am simtit ca o sora mai mare si am incercat sa ii ofer cele mai bune sfaturi ori de cate ori am avut ocazia. Apoi a venit momentul in care mi-a redesenat logoul. Este foarte funny rezultatul. Par scoasa din Simsons. Imi place la nebunie! Dar, mai mult, mi-a placut sentimentul pe care l-am avut cand am vazut desenul. M-am simtit magulita. M-am simtit importanta. Iar cand mi-a spus ca vrea sa fie ca mine cand o sa fie mare am realizat ca trebuie sa am grija ce scriu pentru ca Daria citeste. Si, la fel ca ea, sunt atatia alti cititori, care isi cauta aici inspiratia.
Apoi mi-a scris Antonia. Cu ea am ajuns sa ma imprietenesc in vara si stiam ca ii place sa scrie. Antonia este deja la liceu si am vrut sa o cooptez pentru un alt proiect, dar am renuntat si eu la acesta pana la urma. Am indemnat-o de la inceput sa isi faca un blog pentru ca stiam ca vocea ei merita auzita. A avut ceva emotii, dar acum s-a hotarat. Si modul in care vede viata sigur o sa va placa. Antonia are poezie (nu la propriu, ci la figurat). Abia astept sa ii trec blogul in blogroll. Cand mi-a cerut ajutorul mi-am dat seama ca si fata de ea sunt responsabila. Pentru ca nu poti sa le oferi oamenilor o optiune de viata si dupa sa ii lasi amanet. Iar cand Antonia mi-a spus ca sunt mentorul ei, m-am simtit mica si cumva nedemna. Pentru ca nu ma vad capabila sa fiu mentorul cuiva.
Concluzii
Nu am spus toate acestea ca sa ma laud. Am decis sa vi le povestesc pentru ca mi se pare ca m-am maturizat. Poate acesta este si motivul pentru care scriu ceva mai putin (facem abstractie de lipsa de timp, da?). Inainte eram nesabuita. Acum trebuie sa am mai multa grija. Si nu este usor deloc.
Voi, my fellow bloggers, simtiti aceasta responsabilitate? Sau exagerez ca toate femeile si nu are rost sa ma mai gandesc la asta? Sunt curioasa cum vedeti voi responsabilitatea in munca asta de blogger.
Pupici!
