Nici nu mai țin minte când anume au început ai mei să mă bată la cap că am nevoie de un iubit și nici de câte ori mi-au spus asta până acum. Deja am auzit direct că vor un nepot și că ce mai aștept, deci mai bine nu deschid subiectul.
Ceea ce ei nu înțeleg e că eu nu vreau să mă mulțumesc cu un băiat doar pentru că ei vor să am prieten sau pentru că respectivul se poartă frumos cu mine sau din mai știu eu ce alt motiv.
Dacă ar fi să mă leg la cap cu un iubit (și DACĂ e imens) aș vrea artificii. Să simt că mă topesc când îl văd, că mă topesc când îl sărut și că aș face orice pentru el, dar și el pentru mine. Aș vrea să mă atragă ca un magnet și când sunt în jurul lui să nu mă pot abține să nu-l ating. Să simt că plutesc când mă ține în brațe și că lumea toată a dispărut. Să nu mă pot abține să nu zâmbesc când mă gândesc la el și toate gândurile năstrușnice să-mi treacă prin cap.
Orice om care mă cunoaște cât de cât ar spune despre mine că sunt pretențioasă și să știu ce vreau fără să se gândească prea mult. Și când eu știu ce vreau, când vine vorba de iubitul meu, oare de ce nu mă lasă lumea să-l găsesc pe cel perfect? De ce se poartă cu mine de parcă aș avea 40 de ani și urmează să mor fată bătrână?
Mi se pare așa ciudat că în vremurile în care trăim ei mă stresează pe mine să mă mărit în condițiile în care am numai 23 de ani. Bineînțeles că visez la o nuntă ca-n povești cu rochie albă și iubirea vieții mele, dar nu acum. Acum vreau să mă distrez pentru că sunt sigură că atunci când va apărea THE ONE, toate astea vor veni în 2 timpi și 3 mișcări.
Dar părinții sunt dificili. Voi cum vă descurcați cu ei?
