Partea I: Patul
Eu dorm foarte rău. Asta e adevărul. Trecând peste faptul că abia adorm, am tendința să mă zvârcolesc noaptea de parcă aș dormi pe cărbuni încinși. Abia îmi găsesc locul, am nevoie de multe perne și tot timpu’ trebuie să mă acopăr cu ceva. Ca să nu mai zic că adun plapuma în juru’ meu de parcă urmează să mă omor cu ea :)). Uneori abia mă văd.
Dar partea cu adevărat stranie este alta: eu am tendința să adun cumva cearceafurile de sub mine. Culmea e că la Timișoara, tot timpu’ îl adun de la picioare înspre cap. Dar la Sălaș întotdeauna îl împing de la cap spre picioare. Adică aceeași direcție Nord-Sud.
Cum vă explicați asta? Voi faceți chestii din astea?
Partea a II-a: Piticii
An de an pierd cel puțin o chestie undeva în propria mea casă. Nu știu cum se întâmplă sau de ce, dar lucrurile mele pur și simplu dispar. Aș putea să mă apuc să înșir tot ce am pierdut de-a lungul timpului în apartamentul nostru de 64 metri pătrați, dar ar fii lista prea lungă.
Și eu de fiecare dată zic că piticii mi le-au furat.
Cea mai stranie a fost faza cu inelul. Am un inel cu o piatră mai mare roz, primit de la tata. Ador inelul ăsta. Dintre toate accesoriile mele, e singurul pe care nu îl dau jos aproape niciodată. Odată nu știu cum de l-am dat jos câteva zile și am început să-l caut disperată prin casă. Nici nu știu de câte ori m-am uitat în cutia de bijuterii în care îmi țin lucrurile de obicei, dar nu îl găseam nici cum. Și am început să plâng disperată. Niște lacrimi de crocodil. Și o sun pe mami, mami, nu-mi găsesc inelu… și dăi și plângi. Și mami, foarte calmă, că-mi venea să fac o criză, zice Liniștește-te și uită-te în cutia de bijuterii. Da’ foarte atentă, nu așa…
Și atunci m-am dus și m-am mai uitat o dată. Când, surpriză!!! inelul meu era acolo. Nu mi-a venit să cred. Concluzia mea a fost că piticii l-au pus la loc pentru că plângeam prea tare. Mami a zis că nu l-am căutat eu atent prima dată, da’ să fim serioși, m-am uitat de 3 ori și nu era acolo și dup-aia a apărut din senin.
Asta clar e ciudat. Sau nu?
Partea a III-a: Somnul
Nu țin minte dacă asta mi se întâmpla foarte frecvent înainte, dar acum e horror. Oricât mi-ar fi de somn, când sting televizorul și mă pun să dorm, nu-mi găsesc nici cum locul. Toate problemele de peste zi îmi năvălesc în cap, toate posibilitățile pentru rezolvarea lor, tot ce aș putea scrie și o grămadă de alte tâmpenii, doar doar să nu dorm.
Și stau și mă învârt și mă tot gândesc Dormi, Andra! E târziu, dormi. Dar degeaba. Nici nu aș putea să vă spun exact câte chestii îmi trec prin cap când încerc să dorm, nici cum reușesc, după câte 20 de minute+ să fac liniște în capul meu și să adorm. E atât de abruptă trecerea, că parcă aș leșina :))).
Voi cum adormiți?
-Nici eu nu-s prea departe! Seara fac eu patul frumos, si dimineata gasesc cearsaful pe jos si palpuma pe la picioare. 🙂
– Partea cu pierdutul lucrurilor la mine se complica. Pentru ca sunt chiara. Si cand pierd ochelarii …e deja sfarsitul lumii.
– Cu somnul, alta poveste. Eu am suferit de insomnie de cand eram in generala. Puteam sa fiu rupta de oboseala, cum puneam capul pe perna imi aduceam aminte de toate problemele. Si mediteaza, o ora, doua…trei…Din fericire, mult timp am avut program lejer, care incepea pe la ora 11, asa ca nu era o problema chiar daca adormeam la 4 dimineata. Cand a fost mai nasol, am luat si pastile…
eu la pastile inca nu am ajuns si ochelarii mei au dioptrii mici, deci sunt destul de bine :))
Apropo de disparitii: sotul meu si-a pierdut acum cateva luni portofelul. Noroc ca nu avea in el bani, ci doar buletinul si permisul de conducere. L-a cautat in casa, l-a cautat la serviciu, nu era nicaieri. Astazi, fiind mai racoare, a scos o gecuta din sifonier. Da, portofelul era in geaca pe care o purtase in primavara. :))
Eu nu dorm bine decat acasa. Si daca am putin timp de dormit, gen o ora, tot ma gandesc ca mai am 59 de minute, 58, 57 etc.