Ce-ar fi fost dacă…

Oricât de mult aș încerca să nu o fac, am momente, mai nou din ce în ce mai dese, în care mă gândesc la ce-ar fi fost dacă.

Atunci când eram mică, viața mea îmi era foarte clară, viitoarea mea viață. Până la 25 de ani aveam să am o slujbă de care să fiu mândră și din care să câștig bine și, bineînțeles, un soț. Apoi, până la 30, făceam 3 copii, 2 fete și un băiat, iar restul nu mai prea conta.

Acum, am 25 de ani și, privind în urmă, nu pot să nu identific exact momentul în care viața mea a deviat de la plan. Nu știu de ce sunt așa de sigură că acela e momentul, dar o simt ori de câte ori sunt pusă pe introspecție.

Aveam 18 ani și eram foarte bună prietenă cu A. Știam că mă place. Și eu îl plăceam pe el.El a venit de la mare depărtare pentru majoratul meu și niciodată nu l-am iubit mai mult decât în dimineața în care a apărut la ușa mea, mort de somn și cu florile în brațe. Totuși, lucrurile erau complicate și atunci, la majoratul meu, eram mult prea… high on life… ca să mai iau în calcul sentimentele lui pentru mine (mai mult decât evidente de altfel). Iar el… nu știu care a fost scuza lui.

Cert e că dup-aia el a plecat la mare și eu am rămas la Sălaș, unde, plictisită de viață, mi s-a pus pata pe L. Era mai mic decât mine, dar nu conta asta. Era atât de ascultător, mă diviniza de-a dreptul. Adoram senzația de putere, cred că e cel mai bun cuvânt, pe care o aveam în preajma lui. Niciodată, niciodată nu m-am simțit mai importantă decât în perioada în care am fost cu L.

Ei erau prieteni și pentru A. a fost un adevărat șoc să se întoarcă de la mare și să mă găsească împreună cu prietenul lui. Dar nici acum nu a spus nimic. Pur și simplu… a acceptat situația și cât a durat vara, am fost un soi de triunghi ciudat. L. era iubitul meu, iar A. amicul căruia îi puteam spune orice. Amândoi făceau orice le ceream. Nu se supărau, nu aveau pretenții. Cred că niciodată viața mea nu a fost mai perfectă decât în vara aia.

Dar orice vis frumos se termină și trezirea la realitate este foarte brutală. Am plecat la Timișoara, pregătită pentru ultimul meu an de liceu, iar primul weekend în care am venit la Sălaș a fost ca o lovitură în moalele capului. A. își găsise o prietenă. Bineînțeles că am fost foarte desconcertată. Nu înțelegeam de ce, iar răspunsul lui a fost… Tu-l aveai pe L. Nu vroiam să mai fiu singur.

Îmi venea să țip la el. Să-l bat și să-i spun Prostule!!! De ce nu ai zis nimic niciodată?

După mărturisirea asta… mi-am dat seama cât de mult țineam la el și nu am putut să-l mai văd pe L. la fel. M-am despărțit de el, sperând că A. va face la fel cu prietena lui.

Vă puteți da seama că nu a fost așa.

Să nu credeți că nu-mi place omul care sunt azi… nu mă văd altfel. Dar cumva, ceva din mine îmi spune că dacă atunci, în vara aia, l-aș fi ales pe A., acum aș fi avut exact viața pe care o visam când eram mică.

Partea cea mai tristă e că mă simt puțin (mai mult) răspunzătoare de cursul pe care l-a luat viața lui. Deși plănuia să vină la facultate la Timișoara și să ajungă mare fotbalist (avea potențial), prietena lui A. l-a convins să rămână în Petroșani. A făcut puțin Institutul, s-a lăsat, a schimbat tot felul de slujbe sordide pe unde a dat Domnu’ și până la urmă a plecat și în State… for good.

Needless to say ca relația dintre noi 2 nu a mai fost niciodată ce era cândva, ci s-a deteriorat din ce în ce mai tare.

Credeam că mai poate fi salvată când a venit în țară acum vreo 2 ani… dar undeva s-a pierdut pe drum.

De ce vă povestesc asta? Nu știu sigur. Chestia e că… am încercat să regret cât mai puține lucruri pe lumea asta. Am trăit din impulsuri pentru că e mai bine decât să te întrebi dup-aia cum ar fi fost dacă. Am preferat să trag ponoasele prostiilor pe care le-am ales. Dar întotdeauna, orice aș face, știu, undeva în cel mai ascuns colț al minții mele, că vara aia a fost o bifurcație în drumul meu.

Singura problemă e… oare am făcut alegerea corectă? De multe ori îmi spun că nu, dar și când mă gândesc la toate locurile pe care le-am văzut, la tot ce am trăit de atunci, mă întreb dacă nu cumva greșesc atunci când îmi pun sub semnul întrebării alegerea.

Numai timpul poate ști…

M-am gândit mult dacă să postez sau nu articolul acesta. E foarte personal, mult prea personal poate, dar povestea asta… e atât de a mea încât nu pot să nu o spun. Știu că ei nu o să afle niciodată că am spus-o și la prea puțini oameni le pasă ce am pățit eu la 18 ani. Dar să o mai țin doar pentru mine… ar fi ca și cum aș nega cine sunt eu acum. Și nu mi-e rușine deloc de mine. Cum ar putea să-mi fie?