Să fim serioşi, sunt foarte puţini copii cuminţi pe lumea asta. Şi cine spune că nu a făcut nici o trăznaie când era mic minte cu desvârşire.
Eu ascultam de mami (de cele mai multe ori), aveam grijă de Andrei şi eram o elevă silitoare. Mami spune de multe ori că dacă m-ar fi avut doar pe mine nici nu ar fi simţit că are copii. Dar chiar şi aşa, am scheleţii mei în dulăpiorul grădiniţei, nu vă fie frică.
Acestea sunt două dintre poveştile mai crunte ale copilăriei mele, care au avut ca victime… alţi copii :D. Dar să se consemne de acum, în nici una dintre împrejurări vina nu mi-a aparţinut (în totalitate :D) mie.
Leagănul de la grădiniţă
Îmi amintesc foarte puţine despre ziua respectivă. Nu aş şti să vă spun dacă era cald afară sau frig, în ce clasă eram sau care a fost pedeapsa pe care am primit-o. Şi probabil ce o să vă povestesc în continuare e jumătate imaginaţia mea de copil, jumătate adevăr (pentru că aveam totuşi 5 ani pe vremea aceea… poate mai puţin).
Îmi amintesc însă foarte bine curtea de la grădiniţa noastră. Era o curte mare şi aveam de toate. Aveam topogan şi tot felul de bare. Aveam groapă de nisip şi huţuluş din ăla ce necesită 2 copii, unul la un capăt, unul la celălat. Şi, evident, aveam leagăne. Erau amplasate în partea stângă şi erau 4. Eu eram la cel mai din colţ şi împingeam leagănul gol. Nu am nici cea mai vagă idee de ce. Dacă eram mai sărită, aveam vreun prieten imaginar sau pur şi simplu vroiam să fac exerciţii la mâini, nu ştiu. Cert este că leagănul era gol şi eu, din spatele lui, îl împingeam cât puteam de tare.
Pe ea o chema Aura. Stătea cu noi în zonă (poate încă mai stă pentru că am văzut-o acum vreo 2-3 ani pe aici; din fericire ea nu-şi aminteşte de mine sau nu cred că o face din moment ce nu a sărit să mă bată). Era o fetiţă cu ochelari. Nu ştiu cât de mică sau de mare era, nu-mi amintesc. Nici de unde a apărut sau ce a fost în capul ei nu vă pot spune, dar ceea ce e cert este că a intrat direct în raza de acţiune a leagănului meu.
Eu nu am văzut-o decât când a fost prea târziu. Nu ştiu dacă am strigat sau nu, dar uneori îmi pot închipui, cu încetinitorul, cum venea leagănul spre ea. Am nimerit-o direct în gură. Probabil dacă aş fi vrut nu s-ar fi întâmplat aşa ceva. Îmi amintesc întâmplarea, sângele, dar nu şi consecinţele. Ea se uita puţin cruciş la un moment dat şi mult timp am crezut că este vina mea, că a rămas cu sechele de când a văzut leagănul venind spre ea :D.
Acum vă pot asigura că este bine. Nu m-a bătut pe stradă şi nici nu este lipsită de dinţi. Iar eu… am învăţat să nu mă bag în faţa nici unui leagăn niciodată :D.
Întâlnirea nefericită cu betonul
A doua poveste s-a petrecut la Nucşoara. Pe fetiţa aceea nu mi-o amintesc deloc. Nu mai ştiu cum o cheamă sau cum arăta. Habar nu am ce căuta la Dana în momentele acelea, însă mi-l amintesc pe Andrei. El a fost complicele meu… într-un fel :))).
Să vă explic decorul mai întâi: Nucşoara este un sat de lângă Sălaş, de unde e unchiul meu numărul doi şi unde stătea mătuşa mea (pe vremuri). Ei au o curte imensă acolo şi, ca să o împartă, este o alee în formă de cruce din marmură, pe ale cărei laturi sunt plasate 4 pătrate cu iarbă. Şi pătratele astea aveau pe marginile dinspre cruce gărduleţ din ăla de lanţuri cum era pe vremuri.
Vizualizaţi?
Bun!
Principala noastră distracţie acolo era să sărim peste lanţurile de la gărduleţul ăla. Acum nu pare cine ştie ce reuşită, dar când aveam jumate de metru cu tot cu papuci, gardul ăla era ceva. Şi asta făceam tot timpul când ajungeam acolo.
După cum spunea, habar nu am ce căuta fetiţa aia acolo, cert e că a început să se joace şi ea cu noi. Şi fugeam noi şi fugeam. Ţop eu peste gard şi pe iarbă. Ţop şi Andrei peste gard şi pe iarbă. Ţop şi aia mică. Şi tot aşa în timp ce ni se tot spunea (sunt sigură de asta) să terminăm pentru că o să ne lovim. Noi nici poveşti. Ţop eu, ţop Andrei, ţop aia mică.
Şi la un moment dat, evident, ţop eu, ţop Andrei şi când să sară aia mică, i s-a prins piciorul în lanţ şi Jmaaaaaffff! cu gura în marmură. Sânge, dinţi, ea urla din toţi rărunţii, noi am început să plângem, haos total.
Nu mai ştiu dacă ne-au certat (dar probabil da :D), însă nu după mult timp, gărduţul a dispărut cu totul. Ce am învăţat eu de aici? Când sari peste garduri, ridică picioarele :))).
Cum am reuşit să sparg gura la nu una, ci două fetiţe, mă depăşeşte. Adevărul e că vina mea, în ambele cazuri nefericite, a fost minimă.
Acum sunt mult mai paşnică. Nu am mai căsăpit nici o fetiţă :D. Şi sunt curioasă, voi cum staţi la capitolul victime? :)))
