Este foarte ciudat cum asteptam atat de multe de la viata, dar cand vine momentul sa si facem ceva ca sa ne ajutam, ne taiem ca maioneza. Scria in Dune ca teama e dusmanul mintii. Si este extrem de adevarat. Va dati seama cati oameni sunt pe lumea asta care au extrem de mult potential, dar se pierd pe drum pentru ca se tem sa faca acel mic prim pas?
Intotdeauna m-am considerat un om curajos. Am infruntat fiecare moment cat am putut eu de bine. Am plans, recunosc, dar cand a trebuit sa ma mobilizez, am facut-o. Insa exista momente in care imi dau seama ca tot curajul meu este mai degraba o armura. Iar aceasta armura are o serie de fisuri. Prin care teama se strecoara nestingherita, ca si crivatul in casele de chirpici.
Partea cea mai trista, ca sa spun asa, este ca, de cele mai multe ori, teama vine doar din mintea noastra. Da, sunt lucruri pe care este normal sa le eviti: focul, inundatiile, sa mergi prin Parcul Rozelor noaptea. Dar restul temerilor sunt doar in capul nostru. Unele sunt gata catalogate, le numim fobii si parca ne simtim mai bine. Asta e, sunt claustrofob sau arahnofob sau mai stiu eu cum, dar nimeni niciodata nu a studiat teama noastra de necunoscut. Si atunci trebuie sa ne intrebam: de ce preferam sa ne scaldam in mediocritatea cunoscuta cand am putea zburda pe campiile implinirii? :)))) (asta am scos-o din top; clar citesc prea multe carti :P).
Ideea este ca ne temem atat de mult de lucruri care ar trebui sa ne provoace, sa ne dea putere, sa ne incurajeze sa ne autodepasim, incat ne pierdem pur si simplu. Adica… nu stiu cum sa explic exact asta. As vrea sa fiu la fel de curajoasa cum par… cum credeam ca sunt. As vrea sa imi infrunt de fiecare data teama cu capul sus si nu ascunsa dupa fusta mamei (da, inca mai fac asta :)))). Poate suna ciudat, dar cred ca, pentru prima data in viata mea, imi doresc sa fiu femeie, nu fata.
