Cel puțin așa se pare.
Vreți să știți de ce? Pentru că nu am prieten.
La 23 de ani eu nu am prieten și mi-e chiar bine singură. Dar se pare că asta e un soi de crimă pentru că toată lumea… de fapt multă lume îmi ține morală pe acest subiect. De parcă cine știe ce nenorocire e că nu am eu prieten.
Partea culmea e că eu, care sunt cea mai îndreptățită să-mi dau cu părerea, nu mă plâng. Nu stau să bocesc noaptea pe la colțuri. Nu citesc disperată anunțurile la matrimoniale. Fac ce mă taie capu când mă taie capu. Mă plimb cât vreau… sau îmi permit :D. Stau cu cine vreau. Ies când vreau.
Sunt LIBERĂ!
Sunt FERICITĂ!
Dar lucrul acesta nu pare să fie destul pentru că nu mă încadrez în normele standard ale societății. Cum este cu putință ca eu, care sunt fată, să nu vreau un Făt Frumos care să mă salveze? Cum este cu putință să mă bucur de libertatea mea? Cum nu văd că trece timpu pe lângă mine? (parcă aș avea 50 de ani)
Nu știu cum se pot toate astea, dar am ajuns la concluzia că sunt un FENOMEN. Dacă aș fi băiat aș fi perfect normal. Așa… las de dorit 😀
