Nu cred că există om care să nu fie auzit, măcar în treacăt, de don Quijote. Ceea ce m-a izbit azi, mai rău decât un pumn în față, e că noi suntem exact la fel, doar că morile noastre de vânt sunt metaforice.
Nu știu voi, dar știu că eu întotdeauna am avut o… nevoie specială de a obține ceea ce nu puteam avea, cel puțin nu ușor. Am vrut întotdeauna mai multe lucruri, deși nu am fost niciodată Donald Trump. Am vrut să merg în mai multe locuri, deși din nou banii nu erau o chestiune pe care să o obțin ușor. Și am vrut băieții care mă respingeau. Cu cât erau mai greu de obținut, cu atât mi-i doream mai mult. Iar această pornire am observat-o și la alții, nu numai la mine.
Poate e ceva în a avea ceea ce e interzis. Nu degeaba se spune că tot ce e interzis e clar mai palpitant și că atunci când ni se spune că ceva nu poate fi al nostru, ni-l dorim cu atât mai tare. Trecem peste orgoliu. Permitem persoanei respective să ne trateze oricum, doar doar va vrea, cumva, sa intre în sfera noastră de influență, să ne acorde timpul și aprobarea sa.
Oricât am fi de puternici, ajungem să ne confruntăm cu situația aceasta, mai devreme sau mai tâtziu, iar paradoxul care apare e că deși suntem conștienți de greșeala pe care o comitem, continuăm pe același drum, neîntrerupți, prinși într-un cerc vicios.
Pentru că e capcana perfectă: ști că nu merită să-ți bați capul, că îți faci mai mult rău decât bine, dar ești cu atât mai motivat să demonstrezi, să-ți demonstrezi, că poți avea orice băiat/fată/prieten îți pui în minte.Până când, de cele mai multe ori foarte târziu, obosești sau te plictisești să alergi după o cauză pierdută și cu aceeași seninătate cu care îți spuneai că trebuie să continui, că nu te poți da bătut, te întrebi ce a fost în capul tău și îți spui că ai pierdut timpul degeaba…
… după care mergi mai departe…
