Nu-mi mai ies clătitele… cel puțin nu la Timișoara.
În vacanțele mele la Sălaș făceam întotdeauna clătite pentru prietenii mei. Dap, mai ales când mama Șerica nu era acasă, ca să nu se uite urât la noi :)) (nu-i prea plăcea să pierdem vremea în perioada aia). Și indiferent ce făceam, clătitele îmi ieșeau geniale. Inima creștea în mine de bucurie să văd cum se perindau toți pe la mine să mănânce clătite. Și făceam multe, super multe, din care eu mâncam 3-4 și atât. Cred că era mai mare bucuria să-mi văd prietenii pe lângă mine decât dorința de a și mânca.
Acum… la Timișoara… am mai încercat de câteva ori să fac clătite… dar pot zice că mi-au ieșit cu greu. Se lipeau de tigaie sau le-am ars… oricât m-aș fi străduit… chiar și în tigaia specială… nu mi-au ieșit de nici o culoare cum ar fi trebuit.
Și atunci am stat și m-am gândit… poate secretul nu e neapărat în aluat ci… în companie. Poate faptul că atunci găteam cu prietenii mei alături, că toate clătitele erau condimentate cu râsete și voie bună, poate asta le făcea minunate. Poate că atunci când zici că ingredientul secret e iubire… nu vorbești chiar prostii.
Profa mea de romana zicea ca ingredientul principal la o mancare buna e dragostea :).
Mie-mi ies clatitele doar datorita tigaii :D.
Imi ies clatitele si daca m-as afla pe luna, e specilitatea mea :))
Dar cred ca mancarea gatita cu dragoste si voie buna e cea mai gustoasa. Nu tot timpul avem dispozitia asta…….