Nu ştiu de ce mi-am amintit povestea asta acum. Probabil atmosfera fantomatică din Timişoara m-a făcut să mă gândesc la toate filmele de groază pe care le-am văzut şi apoi la clipele mai puţin amuzante trăite.
Povestea asta este foarte subiectivă. Există o posibilitate foarte mare ca cel puţin jumătate să fie fantezia mea de adolescentă pur şi simplu. Efectele a prea multe cărţi de John Saul citite şi a prea multe poveşti de groază spuse la focul de tabără :))). Dar pentru mine e extrem de reală.
Deci…
Eram evident la Sălaş. Era o seară destul de întunecată, dar mie nu mi-a fost niciodată frică seara la Sălaş. Umblam pe-afară fără absolut nici o grijă. Şi de la mine, pentru a ajunge în centrul satului, se pot urma 3 drumuri. 2 sunt mai luminate, unul mai puţin luminat, fix pe lângă râu. Eu de obicei pe aici mergeam, pentru că era cel mai scurt drum şi nu îmi era deloc frică.
Şi în seara aia am mers tot pe acolo. Parcă noaptea era mai noapte, dar am zis că imediat ajung la primul bec şi e ok. La un moment dat însă, mi s-a părut că văd o lumină pe un pod ce tăia râul. Era ca şi cum cineva ar fi butonat un telefon, deşi pe vremea aia nu prea cred că erau telefoane. Şi am dat să mă apropii, să văd cine e, dar, dintr-o dată, am simţit o teamă cum nu am mai simţit niciodată. Pur şi simplu nu am mai putut face nici un pas în direcţia luminii, ci am luat-o la fugă înapoi spre casă. Şi am început să mă rog.
Cred că am spus toate rugăciunile care le ştiam până am ajuns la becul nostru din colţ. Şi un drum de… 3 minute??? mi s-a părut de 1000 de kilometri. Parcă nu aveam să îmi mai văd casa niciodată.
Nu mai ştiu ce mi-a spus mama Şerica, cum a reuşit să mă liniştească, dar foarte mult timp nu am mai mers pe acolo deloc. Nici ziua, nici noaptea.
Voi aţi trecut vreodată prin aşa ceva?
