De ce oare când avem mai multe de făcut o grămadă de alte lucruri ne bântuie mai degrabă?
De ce oare atunci când ne sunt mai clare responsabilitățile, mintea are tendința să o ia tot mai spre visare?
Și de ce exact atunci când avem mai multe de făcut visăm la lucruri mai imposibile?
Am atât de multe de făcut pentru școală, pentru dizertație, proiecte, multe cărți de citit, drumuri peste drumuri la bibliotecă și în tot acest timp, capul meu umblă pe coclauri. Eu visez la vacanță, la chefuri, la shopping și la mare. Visez la zile însorite și nopți cu lună plină. Și la atât de multe alte lucruri care momentan sunt imposibile.
Partea cea mai culmea însă e că în toată forfota care e în capul meu, uneori mă simt atât de singură. Și nu e vorba că nu aș avea cu cine să vorbesc sau că sunt fizic singură, pentru că nu sunt aproape niciodată singură. Dar sunt oameni care-mi lipsesc și care sunt atât de departe de mine încât nici tot internetul din lume nu are cum să mă ajute. Iar când mă gândesc cât mai am până să mă întâlnesc cu ei… mă ia cu dureri de cap. Bine că vine Paștele și că în mai merg la Linda. În rest… Dumnezeu cu mila 😛
3! 😀
Scrii foarte frumos..este rodul unei minti care gandeste..care nu se lasa omorata de rutina zilnica, care isi lasa o gura de aer ca sa respire, si mai presus de toate care are inca puterea sa observe lucrurile din jur si sa declare asta. Felicitarile mele, mi-ai adus un zambet pe fata.:)