Când eu şi Andrei eram mici mergeam la colindat prin Sălaş în fiecare Ajun de Crăciun. Întotdeauna mergeam amândoi şi cu noi mergea bunu. Mersul cu colinda era printre puţinele activităţi pe care le făceam împreună cu bunicul nostru. Oricât de frig ar fi fost, străbăteam tot Sălaşul.
Colindam toţi cunoscuţii noştrii şi, pe vremea aceea, foarte puţini oameni îşi ţineau porţile încuiate. Ne primeau cu mare bucurie, cu prăjituri şi ceva bănuţi, iar pe bunu îl primeau cu un pahar de ţuică :P. Colinzile noastre erau simple, copilăreşti, dar amintirile care ne-au rămas nu ar putea fi mai frumoase nici dacă am fi cântat acompaniaţi de o fanfară.
Dintre toate serile noastre de colindă, cel mai bine îmi amintesc o seară în care am fost cu sania la colindat. Eram destul de mici şi, ca să nu obosim, bunu ne trăgea pe amândoi. La un moment dat am trecut pe lângă un gard de care atârnau nişte ţurţuri uriaşi. Noi eram obsedaţi de ţurţuri. Îi lingeam ca pe acadele, deşi toată lumea ne certa când ne vedea şi ne ameninţa că o să răcim.
Când am văzut ţurţurii cu pricina am început să ne rugăm de bunu să ni-i ia. Şi atât de mult l-am rugat, până s-a înduplecat şi a umplut sania de ţurţuri.
Nu mai ştiu ce reacţie a avut mama Şerica în momentul în care am ajuns acasă. Cred că ne-a lăsat să îi păstrăm un timp. Dar asta nu mai contează până la urmă. Important este că undeva, într-un cotlon al minţii, o să păstrez mereu amintirea acelei seri, amintirea dragă a bunicului meu, presărată cu căldura Crăciunului, asezonată cu obraji înroşiţi de frig şi ţurţuri uriaşi.b
Acum aştept din nou Crăciunul. Cadourile au început să vină şi eu număr zilele până plec la Sălaş :D. Până atunci, nu uitaţi de concurs :P.
Craciunul avea alt farmec in copilarie cand mergeam la colindat.
Imi place povestioara ta fiindca e scrisa din suflet.