Nu am nici un fel de îndoială că eu am instincte materne destul de bine dezvoltate. De când mă știu am tendința de a dădăcii oamenii, în special cei care-mi sunt dragi. Iar copiii mici îmi plac la maxim. Mi se par atât de drăguți, ca niște mici îngerași. Plus că, pe parcursul vieții mele, chiar îmi doresc să am my very own 3 little bundles of joy.
Dar nu pot să vă mint, copiii mici mă și sperie într-o oarecare măsură. Când încep să plângă, habar nu am ce să le mai fac și nu pot decât să mă uit pe unde au butonul de off :)).
După cum vă spuneam, eu chiar vreau să am copii, dar și să o am pe mami pe lângă mine. De fapt, am un plan perfect: eu o să îi spăl, mă joc cu ei, le dau să mănânce și le fac poze. Le cumpăr haine și mă duc cu ei în parcuri de distracții. Iar când încep să urle… îi pasez la mami și pa :)). Și scutecele clar nu le schimb eu :D.
În condițiile astea, aș putea trăi, nu?
Voi cum vă vedeți când vine vorba de bebeluși?
Eu cand am nascut baiatul nici nu stiam cum arata un bebelus. A fost primul bebelus pe care l-am vazut de aproape. Plangeam cand sughita, plangeam cand stranuta. Ma duceam la mama sa o intreb ce sa ii fac in anumite situatii (gen sughit, diaree, dureri) si imi spunea: mai stiu eu ce va faceam acum 24 de ani? :))
Am invatat singura.
Eu nu ma omor cu copiii. Zic si eu ca Monica Columbeanu: sper sa-mi placa ai mei :))).
Nu stiu nici ce-as putea vorbi cu ei, nimic. Is draguti in poze si in ce povestesc altii :).
vaiii … Oana cate ai de vorbit :))
angajeaza te intr o gradinita :))