Sambata la Jdioara

Ati stat vreodata sa va ganditi cata istorie ascunde pamantul Romaniei? V-ati gandit cate cetati, cate fortificatii, cate vestigii zac nedescoperite sau nepromovate in paduri sau sub satele si orasele noastre? Eu nu! Desi cetatea de la Salas o stiu dintotdeauna si sunt una dintre putinii romani care au vazut-o. Cam asta imi trecea prin cap in timp ce admiram privelistea de pe cel mai inalt zid al Cetatii Jdioara.

Comoara padurilor lugojene

Sambata dimineata, devreme, am pornit spre Jdioara. Drumul a fost extrem de scurt, pe autostrada pana la Lugoj, mai vreo 15 km inspre Caransebes, pana la intersectia cu Nadrag unde am facut stanga. Apoi am tranzitat Criciova, la iesire din sat am facut dreapta spre Jdioara, iar cand am ajuns aici am avut noroc cu mami pentru ca indicatoare nu sunt. Din fericire, acum va pot spune eu ca trebuie sa treceti de caminul cultural si, inainte de pod, parcati pe stanga, fix pe malul raului.

Din acest punct pana la cetate se ajunge pe jos. Daca aveti masina de teren mai puteti parcurge o parte din drum, dar urcusul nu este chiar atat de greu, deci mai bine optati pentru plimbare. Singura problema pe care ati putea sa o intampinati vine din partea marcajului, care este destul de prost facut. Adica bullseye-ul alb cu rosu ce marcheaza traseul este destul de rar. Din fericire, cararea este bine batura de oamenii si oile din zona, iar portiunea ce strabate batrana padure de foioase este de-a dreptul romantica.

Cetatea Jdioara – un scurt istoric

Atestata istoric la 1320, cetatea Jdioara a fost folosita timp de secole de catre regalitatea maghiara pentru a-si impune autoritatea in tinuturile romanesti. Mai mult, ea a fost oferita ca si recompensa nobililor romani care isi dovedeau loialitatea fata de Regat. Astfel, ea a fost detinuta chiar si de Iancu de Hunedoara, un nume ilustru in istoria romanilor.

Desi cetatea este de mici dimensiuni, doar 800 metri patrati, a rezistat unui asediu de 29 de zile din partea lui Mihai Viteazul in mai 1600. Importanta militara a cetatii s-a terminat o data cu cucerirea acesteia de catre trupele habsburgice in 1668. Ea a rezistat mai mult de jumatate de secol dupa care a fost incendiata de aceeasi habsburgi la inceputul anului 1739 pentru ca aici isi gaseau refugiul haiducii.

Dar nu veti gasi informatiile acestea in cartile de istorie. Eu am avut noroc cu Bogdan, care m-a instruit. Si daca lucrurile merg bine, cetatea va avea si ea noroc tot cu oameni ca si el, carora le pasa de patrimoniul cultural banatean. Dar despre aceste aspecte, putin mai tarziu.

Revenind la sambata…

Pranz pe malul raului

Cum copiii si mami venisera mai repede, cand eu si Flavius am coborat de pe metereze, Razvan ne astepta cu focul facut. Ceea ce face Jdioara o adevarata atractie pentru iesirile de weekend este ca dispune si de o zona perfecta pentru picnicuri, pe malul raului Nadrag.

Soarele stralucea pe cer, nu era nici prea cald, nici prea frig, ci o vreme perfecta pentru fotbal, tras cu arcul si citit. Am mancat slanina si carnati (toate prajite la foc, evident) si o salata putin stranie, facuta din plante proaspat culese din padure si ceva ridichi. A fost absolut genial! Singurul meu regret este ca nu m-am putut balaci o tura pentru ca relieful permitea acest lucru, dar temperatura apei striga hipotermie :D.

Inocenta copilariei

In timp ce savuram aceasta zi nu am putut sa nu ma uit cu nostalgie la copii. Ar fi pacat de la Dumnezeu sa ma plang de viata mea, mai ales acum. Dar mi-e putin dor de zilele fara griji ale copilariei. Mi-e dor sa ma zbengui de colo colo si sa nu imi fie frica de nimic. Mi-e dor sa pun mana pe toate scarboseniile fara sa ma gandesc automat la hepatita :))). Si mi-e dor de zilele in care nu realizam cat de repede trece timpul.

Vedeti cate trairi poate aduce o drumetie scurta? Si pentru ca am gasit acest loc fascinant si demn de a fi cunoscut, am hotarat sa ma alatur proiectului de promovare a Cetatii Jdioara indiferent cand va fi implementat. Abia astept!