Chiar daca am crescut o buna parte a copilariei mele la sat, nu mi-a fost insuflata iubirea pentru portul popular. Mama Serica se imbraca pe cat de modern ii permitea firea traditionalista. Cred ca tot ce tinea de costumul popular a asociat cu vremuri mai putin fericite si a avut grija sa distruga. Pana sa am eu suficient discernamant cat sa mai salvez ceva, nu a mai ramas nici urma de ie, catranta, poale, nici macar un laibar (vesta) care sa aminteasca de portul popular din batrani.
Si foarte mult timp nu am avut absolut nici un fel de problema cu asta. Pentru mine, tot ce tinea de portul popular insemna Tezaur Folcloric, iar asta era o tortura la care mami ma supunea ocazional. Iar despre ceea ce purtau batranii nemesi din Salas, stiam doar dintr-o pictura de pe caminul din sat, care a disparut odata cu renovarea acestuia.
Cand radacinile te cheama
Cu toate acestea, imaginea respectiva si dragostea pe care am descoperit-o la Giroc pentru portul traditional romanesc mi-au trezit in suflet o dorinta foarte puternica de a avea si eu un costum al meu. Evident ca aceasta nevoie a fost intampinata cu reticenta de catre familia mea. Pentru ei era doar un moft intr-o epoca a tesaturilor moderne.
Paradoxal, Universul a avut grija sa imi asculte rugaciunile si, pe la vreo 14 ani, tanti Sofica, BFF-ul bunicii mele, mi-a cusut prima mea ie. Nu era chiar dupa modelul batranesc. Pentru ca materialul nu era tesut, insa ea s-a chinuit sa o brodeze si a iesit atat de frumos, incat am purtat-o pana mi-a ramas mica. Si am suferit groaznic dupa ea. Apoi, prin clasa a XI-a sau a XII-a, Denisa, BFF-ul meu pe vremea aceea, mi-a cumparat de ziua mea o ie originala, de prin Moldova. Inca o mai am, este foarte frumoasa, doar o idee mica pentru pieptul meu generos.
Cu toate acestea, sufletul meu tanjea dupa un costum popular complet. Sa simt si eu ca duc mai departe traditiile din strabuni.
Andra in port popular
Dupa ani si ani de bombanit si insistat, a venit momentul cel mare. Treaba a inceput cu o ie pe care mi-a cusut-o Marinela Stefanic din Nucsoara*, care inca se mai ocupa cu asa ceva. A fost cadoul meu cu nu mai stiu ce ocazie :))). Apoi, treaba a avansat si ne-a cusut si poale. Spun “ne-a” pentru ca si mami este inclusa in povestea asta. Ia si costumul meu fiind cusute cu un fel de roscat, iar al lui mami cu albastru.
Dar tot nu aveam catrantele. Si toata lumea stie ca nu se poate sa porti un costum popular fara catrante.
Cum s-a rezolvat problema? Pai prima data le-am imprumutat (catrintele). Ceea ce a fost ok pentru mine, dar nu si pentru mami. Dupa care mami a cumparat unele de pe net. Habar nu am unde a gasit-o pe tanti aia pe Facebook, dar a facut-o. Si uite asa, am ajuns eu sa am un costum banatean, iar ea unul apropiat de cel al hateganilor, cu niste catrante negre.
Asa ne-am prezentat, frumos aranjate, in ziua de Rusalii, la biserica la Salas.
Ce simt cand imi port costumul popular?
Daca acum va ganditi ca sunt putin cam ciudata cu portul meu popular, vreau sa va spun de ce imi place atat de mult, dar il port atat de rar. Mi se pare ca atunci cand imbrac genul acesta de haine sunt mai aproape de traditii. Parca nu as fi crescut in Timisoara, ci legata de pamant. Si simt chemarea lui mai puternica decat in alte momente. Mai mult, simt ca o parte foarte importanta din istoria noastra renaste cumva. Pentru ca nu suntem noi cel mai rasarit popor, dar suntem puternici si rezistenti. Iar asta se vede inclusiv in ceea ce purtam… chiar daca se intampla mai rar sa scoatem din cufere portul popular.
*Nucsoara este un sat din comuna Salasu de Sus.
Ioane, tu ești?