În 2020, absolut întâmplător, am ajuns la un eveniment organizat de cei de la revista În Bine. Era începutul anului, vremuri mai bune când evenimentele în Timișoara erau la tot pasul. Atunci mi-a atras atenția Anitta Pelin, fără să știu că acesta este numele ei sau ce anume face pentru revistă. Persoana ei a avut ceva aparte, iar în momentul în care am dat peste ea la alte evenimente din oraș, am fost puțin stalker, recunosc.
Apoi, prin decembrie, am dat în Cărturești peste revista În Bine. Era numărul 6, toată roz și albastră, cu un iz de primăvară și promisiuni, așa că am luat-o acasă. Am început să o citesc și nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit că este ultimul număr în format print.
Acela a fost momentul în care am decis că trebuie să aflu mai multe despre revistă și motivele din spatele acestei decizii. Pentru că eu ador revistele tipărite. Mi se par de 1000 de ori mai inspiraționale decât orice se găsește pe internet. Așa că am decis să o abordez pe Anitta Pelin pe Instagram, unde mai fraternizaserăm. A acceptat, iar restul, după cum se spune, e istorie (pe cale de a fi scrisă, evident :D)
Pe blogul tău, aniorange.ro, mărturisești că îți place să scrii mai mult decât orice altceva pe lume. Când și cum a început pasiunea ta pentru scris?
Pasiunea pentru scris a început undeva prin clasa a VI-a când am realizat că fac puțin diferit compunerile pentru școală. Diferit în sensul bun. Presăram sare și piper la orice mi se cerea să scriu. Însă profesoara de română a crezut că mă ajuta bunica să-mi scriu compunerile, fiind, la rândul ei, fostă profesoară de română. Această presupunere m-a cam dezamăgit, dar nu m-a făcut decât să-mi doresc să scriu mai mult și mai bine în continuare.
Cum a luat naștere blogul tău și care sunt planurile în ceea ce îl privește?
Scriu pe public de prin clasa a zecea, când o prietenă mi-a citit un text și i-a plăcut atât de mult încât m-a „constrâns” să-mi fac un blog, pentru a mă putea citi și alții. De atunci, am trecut prin vreo două pagini de wordpress, iar în prezent am un domeniu, pe care chiar zilele acestea trebuie să-l reactualizez și mă gândesc dacă să o fac sau nu. Pentru mine, blogul a fost mereu ca un refugiu. Dar l-am gândit în așa fel încât să simt că pot inspira prin textele mele, cu toate că mă descarc eu atunci când am stări ciudate sau sentimente pe care nu pot să le exprim direct. Le ofer altor fete (poate nu doar fete) gândul că nu sunt singurele care trec prin asta. Că nu e atât de greu, că am fost și eu în acel moment, în acel loc și, oferindu-le experiența mea, ce am simțit atunci, poate vor începe să se simtă mai bine. Eu asta sper.
Crezi că blogurile și cuvântul scris, în general, sunt pe moarte?
Nu, nu cred că sunt pe moarte. Cred doar că trăim într-o lume în care suntem bombardați de informație. Găsim texte peste tot. Toată lumea a început să scrie. Toată lumea poate să facă asta și, mai rău, toată lumea crede că știe să scrie. Și atunci, cred că e destul de greu să filtrezi un conținut bun. Pe de o parte, ca cititor, fac slalom pentru a găsi un text bun, un scriitor bun (respectiv creator de conținut bun, că acum așa le spune). Iar pe de altă parte, ca persoană care scrie, îmi e destul de greu să-mi păstrez un public fidel, mai ales că nu sunt foarte constantă pe blog, ceea ce e destul de important. Nu cred că sunt pe moarte blogurile, însă cred că trebuie să fii destul de bun ca să supraviețuiești.
Cum a început proiectul În Bine?
Proiectul În Bine a început la inițiativa lui Răzvan Sorca, în 2019. În vara aceea am văzut un anunț că era nevoie de o persoană care să scrie, și mi-am spus să încerc, ceea ce am și făcut. Tocmai terminasem licența la jurnalism și mi-a prins chiar foarte bine.
Proiectul avea trei componente principale: revista, o serie de evenimente unde să se întâlnească ONG-urile cu potențialii voluntari sau parteneri și platforma inbine.ro, unde fiecare asociație sau proiect putea posta anunțuri. Toate acestea cu scopul de a promova voluntariatul, oamenii care au adus o schimbare în comunitate și implicarea civică.
După 6 numere de revistă În Bine, ați decis să renunțați la varianta print. Care este motivul din spatele acestei decizii?
Probabil că ai citit anunțul din ultimul număr, nu? Ei bine, surpriză! Vom continua cu varianta print, însă mai rar și într-un număr mai mic. Eu cred că poate o vom prețui mai mult așa.
Inițial, În Bine a fost conceput ca un start-up, pe fonduri. A fost un proiect cu persoane angajate. Inclusiv postul meu, de redactor-șef (deși nu-mi place titulatura asta deloc), a fost unul în care am fost plătită. Din păcate însă, ca pe mulți alții, ne-a lovit și pe noi pandemia. Revista se distribuia gratuit, conform proiectului, iar felul în care noi „supraviețuiam” mai departe, era prin publicitate. Și nu am reușit.
Partea bună însă, e că acum În Bine se numără printer proiectele Universității de Vest (la Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării – PFC), iar Editura de Vest ne va mai ajuta să printăm 100 de exemplare ale numărului 7. Sau ale primului număr din În Bine 2.0, cum îmi place să îl numesc. Așa că nu scăpați de Bine, orice ar fi! 🙂
Cum a fost experiența de redactor șef a revistei În Bine?
A fost o provocare, o onoare și, uneori, o oroare. Glumesc! :)) Aveam 21 de ani când am început să coordonez echipa de voluntari care scriau și mi-era tare frică de responsabilitatea asta. Am fost 3 la început. Mi-a fost frică să spun nu, să zic că un text este prost, pentru că știam că o să supăr, uneori eram prea directă (când îmi făceam, în sfârșit, curaj să spun că nu e ok). M-am agitat de multe ori fără sens, m-am inflamat, am țipat de multe ori, am cerut socoteală, poate când nu trebuia. Dar ce știu sigur e că am încercat (și, sper eu, mi-a și ieșit) să tratez voluntarii ca pe prietenii mei. Niciodată nu i-am văzut altfel. Tot timpul au fost prietenii mei, puii mei, pe care i-am apărat de fiecare dată.
De când cu noua formulă suntem 13, doar fete. Îți închipui ce e aici, nu? :)) Cred că țin la fel de mult la echipă, poate mai mult, și încerc să le arăt cât de des pot că le sunt recunoscătoare pentru ce fac și că le prețuiesc mult. Bine, asta când nu țip. Cert e că experiența de redactor șef a fost și este o continuă încercare, pe care o trăiesc cu toată bucuria.
Crezi că în Timișoara este imposibil să susții o publicație tipărită pentru comunitate? Mie cam așa mi se pare.
Sincer, mi-e cam greu să mă pronunț. Ce pot să spun însă sigur e că eu personal nu am avut date despre cât de dorită a fost În Bine de către oameni. Am distribuit revista către foarte multe localuri și afaceri mici din zona centrală, iar lumea le putea lua de acolo (cât au fost deschise, pentru că am făcut două numere în perioada stării de urgență, iar varianta print a apărut „pe piață” cu o întârziere foarte mare față de momentul când au fost scrise). Nu am însă date clare despre cât de repede a luat lumea revistele din acele locuri sau dacă sunt locuri unde încă mai sunt reviste vechi. Nu am idee cine le-a luat și dacă chiar le-au citit. Am doar date concrete referitoare la oamenii care mi-au cerut revista prin social media și cărora le-am dat-o personal. Și neavând aceste date, nu pot să spun că am fi putut să o susținem în continuare la capacitatea inițială (adică în jur de 2.000 de exemplare/număr). Poate că am mai fi reușit să facem rost de fonduri, pentru că UVT ne oferă o deschidere foarte mare, însă nu fără aceste date.
Și ca să răspund, în cazul nostru nu a fost posibil. Poate dacă altcineva ar veni cu un plan mai bine structurat, poate ar merge. Uite, DOR rezistă! 🙂
Ești foarte implicată în acțiuni de voluntariat. Cât de dezvoltat este acest domeniu în România?
Eu cred că e foarte dezvoltat. Uneori poate haotic, dar e foarte dezvoltat.
Pe la începuturile revistei, am făcut un tabel cu peste 200 de ONG-uri doar din Timișoara. Și adăugăm pe zi ce trece proiecte noi. Cu timpul, am început să scriem despre proiecte din țară și nu e zi în care să nu mă mir câte proiecte minunate există. Pe de o parte mă bucură, dar în același timp mă întristează, pentru că, de cele mai multe ori, un proiect de voluntariat (orice formă ar avea) vine ca o reacție a societății civile la ceva. Oamenii încearcă să rezolve o problemă care nu e rezolvată de autorități.
Dintre toate proiectele la care ai participat până acum, care a fost preferatul tău și de ce?
Vai, ce întrebare grea! Îmi plac foarte mult proiectele de arhitectură, care conectează clădirile, spațiile, și oamenii. Mi-a plăcut mult tot ce am făcut anul trecut cu Asociația Acasă în Banat. E vorba despre Color the Village și Țara Morilor de Apă.
Dar cred că cel mai mult și mai mult mi-a plăcut prima și cea mai recentă campanie realizată la În Bine, cea în care am strâns fonduri pentru abonamente de internet pentru copii la care au dat tablete cei din BrightEd. Mi-a plăcut foarte mult pentru că a fost un roller coaster. M-am simțit ca într-o cursă la Disneyland, a fost magic, cu multă lume, cu schimbări de la minut la minut și, recunosc, îmi place de mor adrenalina asta!
BrightEd este un proiect inițiat de elevi din toată țara, care îi ajută pe copiii din ciclul primar, prin ateliere, să înțeleagă ce-i cu internetul și cum îl pot folosi în scop educativ. Colectează tablete, le distribuie și strâng și fonduri pentru a-i ajuta pe cei mici să continue școala online. Contribuția noastră a fost că, în schimbul unei donații de minimum 10 lei către ei, În Bine trimitea o felicitare virtuală de Crăciun, către cine ne indica donatorul. Când am început mi-am zis că o să fie ușor. Dar nu a fost deloc.
Plecând încă din primul moment, pentru că, să fiu sinceră, nu pentru BrightEd am vrut inițial să strângem fondurile. De asta spun că a fost ca un roller coaster. Am ales BrightEd în următoarele 20 de minute după ce a „picat” campania inițială. Și sincer nu regret în nici un moment. Dincolo de câștigurile vizuale și financiare, am câștigat doi prieteni minunați, pe care am reușit să-i întâlnesc de abia după ce am terminat strângerea de fonduri.
În final aș vrea să te întreb care sunt cele 3 cărți pe care le-ai lua cu tine pe o insulă pustie?
„Carte de identitate”- Sanda Nicola
„Tot ce știu despre dragoste” – Dolly Alderton
„Vânătăi ascunse” – Rachel Louise Snyder
Pentru că, pur și simplu, le-aș reciti la nesfârșit.
Aceasta este doar o parte din ceea ce Anitta Pelin face și reprezintă. 10 întrebări nu sunt în nici un caz suficiente pentru a scoate la suprafață implicarea sa și numărul incredibil de proiecte la care a luat parte. Totuși, sper că v-am ajutat să o cunoașteți puțin mai bine. De asemenea, sper că v-am inspirat să o urmăriți atât pe Instagram (@anieorange), cât și pe blogul ei. Și, mai mult, sper că v-am inspirat să vă implicați și voi, să faceți cât mai mult bine.
P.S. Dacă îți place să citești despre oameni deosebiți aruncă o privire peste întreaga secțiune de interviuri de pe blog.
