Alina este verișoara mea. O știu de când era mică și coaptă :)))), adică un copil destul de cocoloșit care nu avea voie să facă prea multe și care auzea prea des TU NU POȚI. În aceste condiții, când am văzut anul acesta că a ajuns la lacul Bucura, adică în Retezat, la 2040 m altitudine, am fost șocată, evident, dar și foarte fericită. Pentru că eu știam că Alina este perfect capabilă de acest lucru. Pentru că Retezatul este un munte solicitant, dar care merită din plin efortul pe care îl depui pentru a-l cuceri. Așa că nu m-am putut abține și am rugat-o pe Alina să îmi povestească despre această experiență. Mi-ar fi plăcut să o filmez în timp ce îți spune povestea pentru că Alina este un povestitor extrem de talentat și de savuros. Din păcate, nu s-a putut, dar sunt sigură că aventurile scrise vă vor ajuta să vă faceți o idee despre cum este să o asculți pe Alina povestind:
Prima mea vizită în Retezat
Nu am fost niciodată genul de persoană ,,aventurieră”, singurele aventuri trăite fiind cele din cărțile citite de-a lungul timpului. Însă, datorită oamenilor pe care îi întâlnim de-a lungul vieții, lucrurile se pot schimba și ne putem depăși limitele. Deși aveam de ceva timp cumpărați bocancii de munte, aceștia stăteau ascunși și nepurtați într-un dulap din casă, încă așteptând acel ,,moment potrivit” pe care foarte mulți îl așteaptă o viață întreagă.
Niciodată nu am crezut că lucrurile spontane pot să meargă bine, mie plăcându-mi să planific orice, dar e 8 august dimineața și cu exact o seară înainte am luat hotărârea să urc la Lacul Bucura, cel mai mare lac glaciar din România (2041 m). Dimineața a fost, cu siguranța, una dintre cele mai haotice dimineți ale mele. Fiind prima aventură de acest gen, nu știam ce ar trebui să iau, cât de multe lucruri aș putea să înghesui în rucsac, ce haine ar fi bine să port. Așa că am sfârșit cu un ghiozdan în care nu mai încăpea nici măcar un ac. Bineînțeles, ajunsă la Cârnic, de unde a început primul meu traseu montan de mare avenvergură, am mai rămas doar cu câteva chestii ,,absolut necesare” pentru a-mi fi mai ușor la urcare.
Prima oprire de doar câteva minute a fost la Cabana Pietrele pentru a mai lua apă, deoarece pe cea avută în rucsac am băut-o până acolo, neștiind că ,,resursele” trebuie gestionate ,,cu cap” de-a lungul traseului. Apoi, am făcut un popas la Cabana Gențiana, unde vreau să consemnez că am băut cea mai bună cafea la ibric întâlnită vreodată. Următoarea pauză a fost la Lacul Pietrele (1990 m) pentru a mânca și a-mi trage sufletul un timp mai lung pentru că urma ultima parte a traseului și cea mai dificilă, cea până la Lacul Bucura.
În ceea ce privește traseul, m-am bucurat de tot ce a implicat acesta, de natură, de aerul curat, de liniștea care te înconjoară și de soare. Ajunsă în vârf, în spate se vedea culmea plină de bolovani pe care EU am reușit să urc, iar în față se întindea Lacul Bucura în toată splendoarea lui. Nu știu dacă vi s-a întâmplat vreodată să fiți atât de fericiți încât să plângeți de bucurie, dar pentru mine acela a fost, cu siguranță, un moment atât de emoționant încât am început să plâng. Mi-aș fi dorit să pot, cumva, să opresc timpul în loc, dar cum asta e imposibil, îmi place să cred că am imortalizat acel moment și prima mea vizită în Retezat cu sufletul.
Oricât m-am străduit, atât am reușit să scot de la ea. Ceea ce vreau să adaug este că niciodată nu am fost mai mândră de Alina decât atunci când am aflat că a urcat până la Bucura. Și dacă ea a putut să ducă acest lucru la bun sfârșit atunci e clar că cerul este limita pentru toată lumea. Deci dacă există un lucru pe care l-ați amânat de fiecare dată pentru că vi s-a spus că nu puteți să îl faceți, eu zic să îi dați o șansă. Poate nu vă iese din prima, dar măcar atunci veți avea o idee mult mai clară a propriilor limite.
